Există momente în care credința nu mai este doar o convingere interioară.
Devine alegere.
Devine curaj.
Devine mărturisire.
Pe 19 septembrie, Biserica îi pomenește pe Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont, trei creștini care au preferat să-și piardă viața decât să renunțe la Hristos.
Au trăit în secolul al III-lea, în vremea împăratului Probus, într-o perioadă în care creștinii puteau plăti foarte scump simplul fapt că refuzau să participe la cultul zeilor păgâni.
Trofim și Savatie ajung în Antiohia
În Antiohia avea loc o mare sărbătoare în cinstea zeului Apollo.
Trofim și Savatie au văzut mulțimea adunată pentru sacrificiile păgâne și au refuzat să participe.
Pentru autorități, gestul lor nu era doar o problemă religioasă.
Era privit ca o sfidare a ordinii publice și a autorității imperiale.
Au fost arestați.
Întrebați despre identitatea lor, nu au încercat să se ascundă.
Au spus simplu că sunt creștini.
Uneori, cele mai puternice mărturisiri sunt alcătuite din foarte puține cuvinte.
Savatie moare în chinuri
Savatie a fost supus unor chinuri cumplite.
Nu i s-a cerut să facă ceva complicat.
I se cerea doar să renunțe.
Să rostească niște cuvinte.
Să participe la un ritual.
Să accepte compromisul.
Ar fi putut, omenește vorbind, să considere că viața lui valorează mai mult decât un gest formal.
Dar pentru el credința nu era formalitate.
Era însăși identitatea lui.
A murit în urma torturilor, fără să se lepede de Hristos.
Trofim merge mai departe
Trofim a fost trimis în cetatea Sinnada, unde prigoana a continuat.
A fost purtat în lanțuri și supus altor chinuri.
În această etapă apare și cel de-al treilea mucenic pomenit astăzi: Dorimedont.
Dorimedont era un om cu poziție în societate.
Nu era condamnat.
Nu era obligat să se apropie de Trofim.
Și totuși, a făcut-o.
L-a vizitat.
L-a încurajat.
Și-a arătat deschis solidaritatea cu un creștin persecutat.
Acest gest avea să-l coste libertatea și, în cele din urmă, viața.
Uneori și solidaritatea costă
Este poate una dintre cele mai actuale lecții ale acestei zile.
Dorimedont ar fi putut rămâne acasă.
Ar fi putut spune că Trofim are problemele lui și că este mai prudent să nu se implice.
Ar fi putut privi de la distanță.
Dar nu a făcut-o.
Credința lui s-a văzut și prin faptul că a rămas lângă omul prigonit.
Există momente când nu ni se cere să fim noi înșine martiri.
Ni se cere doar să nu-i abandonăm pe cei care suferă.
Uneori și aceasta este o formă de mărturisire.
Condamnați împreună
Dorimedont a fost arestat și el.
Cei doi au fost supuși chinurilor și li s-a cerut să renunțe la credință.
Au refuzat.
Tradiția Bisericii păstrează amintirea curajului lor în fața suferinței și a morții.
Trofim și Dorimedont au primit cununa muceniciei, alăturându-se lui Savatie.
Era în jurul anului 278.
Trei oameni diferiți.
Trei istorii personale.
O singură mărturisire:
Hristos este mai important decât frica.
Ce înseamnă mucenicia pentru noi?
Poate că citim asemenea vieți și ne gândim că ele aparțin unei lumi care nu mai există.
Dar presiunea de a renunța la propriile convingeri nu a dispărut.
Doar și-a schimbat forma.
Nu ni se cere să aducem jertfe lui Apollo.
Dar ni se cere uneori să tăcem când ar trebui să vorbim.
Să aprobăm ceea ce știm că este greșit.
Să ne ascundem credința pentru a nu părea incomozi.
Să alegem avantajul în locul conștiinței.
Mucenicii nu ne învață să căutăm conflictul.
Creștinul nu trebuie să fie omul scandalului permanent.
Dar nici nu poate transforma compromisul într-un mod de viață.
Credința se vede în momentul greu
Este ușor să spui că ai principii atunci când nu te costă nimic.
Adevărata măsură vine atunci când păstrarea lor începe să aibă un preț.
Trofim, Savatie și Dorimedont au plătit prețul suprem.
Nouă poate nu ni se va cere niciodată așa ceva.
Dar ni se cere, aproape zilnic, ceva mai mic:
să fim cinstiți când minciuna ne-ar avantaja,
să fim drepți când nedreptatea ne-ar aduce profit,
să rămânem lângă cineva atunci când ceilalți îl abandonează,
să nu ne rușinăm de credința noastră.
19 septembrie – o zi despre curaj
Trofim ne vorbește despre statornicie.
Savatie despre mărturisire până la capăt.
Dorimedont despre curajul de a rămâne alături de cel prigonit.
Împreună ne amintesc un adevăr simplu:
credința adevărată nu se măsoară numai în ceea ce spunem atunci când ne este bine, ci în ceea ce rămâne din noi atunci când apare încercarea.
Pe 19 septembrie, Biserica nu ne cheamă să admirăm niște eroi îndepărtați.
Ne întreabă ceva mult mai personal:
Dacă ar trebui să plătim un preț pentru ceea ce credem, cât din credința noastră ar rămâne în picioare?
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
