Găgăuzia. Un popor ortodox, cu rădăcini turcice, între România și Rusia

Există, în sudul Basarabiei, un petic de pământ care poartă în el una dintre cele mai stranii și mai puțin cunoscute povești ale Europei răsăritene. Se numește Găgăuzia și este locuit de un popor care vorbește o limbă înrudită cu turca, se roagă în biserici ortodoxe, a trăit o vreme în România și privește astăzi, în bună măsură, cu mai multă încredere spre Moscova decât spre București sau Bruxelles. O asemenea întâlnire de identități pare greu de explicat, dar istoria are uneori felul ei de a aduna într-un singur loc lucruri care, la prima vedere, nu par să aibă nimic în comun.

Găgăuzii sunt o populație de origine turcică, a cărei geneză rămâne încă subiect de dezbatere între istorici. Unii îi leagă de vechile triburi oguze, alții de pecenegi, cumani sau de comunitățile turcice stabilite în Balcani în Evul Mediu. Cert este că, înainte de a ajunge în Basarabia, strămoșii lor au trăit vreme îndelungată în Dobrogea și în regiunile Bulgariei de astăzi, într-un spațiu în care lumea bizantină, cea slavă și cea otomană s-au întâlnit și s-au confruntat secole la rând.

Ceea ce îi face deosebiți este credința. În timp ce majoritatea populațiilor turcice au ajuns să îmbrățișeze islamul, găgăuzii au rămas creștini ortodocși. Au păstrat icoanele, bisericile, sărbătorile și rânduielile creștine, construindu-și o identitate în care limba și religia nu aparțin aceleiași familii de civilizații. Și poate că tocmai această particularitate explică puterea lor de supraviețuire. Între marile popoare ale regiunii, găgăuzii și-au păstrat individualitatea fără să aibă un stat al lor, o capitală istorică sau o putere politică în spatele căreia să se adăpostească.

Drumul lor spre Basarabia începe să capete proporții importante la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, mai ales, la începutul secolului al XIX-lea. Războaiele dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, instabilitatea Balcanilor și politica de colonizare a Rusiei au determinat numeroase familii găgăuze și bulgare să părăsească locurile în care trăiseră generații întregi. După anul 1812, când Rusia a anexat partea răsăriteană a Moldovei, autoritățile țariste au încurajat așezarea acestor populații în Bugeac, regiune pe care doreau să o repopuleze și să o integreze economic în imperiu.

Așa s-au consolidat comunitățile găgăuze din Comrat, Congaz, Ceadîr-Lunga, Vulcănești și din numeroase sate din sudul Basarabiei. Oamenii au venit cu limba lor, cu obiceiurile lor, cu preoții și cu icoanele lor. Au cultivat pământul, au crescut animale, au întemeiat gospodării și au transformat așezări modeste în comunități trainice. Nu au venit pentru a construi o republică și nici pentru a revendica un stat, ci pentru a găsi un loc în care să poată trăi. Istoria avea însă să le ofere, peste aproape două secole, o autonomie politică pe care înaintașii lor probabil nici nu și-o imaginaseră.

Destinul găgăuzilor s-a legat astfel de destinul Basarabiei, teritoriu care a trecut succesiv prin administrații și regimuri politice diferite. După Războiul Crimeii, o parte din sudul Basarabiei a revenit Moldovei în 1856, pentru ca în 1878 să fie reanexată de Rusia. În 1918, odată cu Unirea Basarabiei cu România, găgăuzii au devenit cetățeni ai statului român.

Perioada interbelică reprezintă un capitol insuficient cunoscut al relațiilor româno-găgăuze. Dincolo de dificultățile firești ale integrării unei comunități care vorbea o altă limbă, atunci au existat și încercări importante de apropiere culturală. Una dintre cele mai frumoase personalități ale acestei perioade a fost preotul Mihail Ciachir, născut în 1861, un cărturar găgăuz care a înțeles că un popor nu supraviețuiește numai prin gospodăriile și pământurile sale, ci mai ales prin cuvintele în care își spune rugăciunile, prin cărțile pe care le citește și prin memoria pe care o transmite copiilor.

Mihail Ciachir a tradus texte religioase în limba găgăuză, a cercetat istoria comunității sale și a publicat, în 1934, o lucrare dedicată găgăuzilor din Basarabia. În 1938, anul morții sale, a apărut și dicționarul său găgăuzo-român, menit să îi ajute pe găgăuzi să învețe limba română. Este impresionant că unul dintre întemeietorii culturii scrise găgăuze a fost un slujitor al altarului. În vremea în care imperiile încercau să ordoneze popoarele după interese politice și strategice, un preot se străduia să păstreze identitatea unui neam prin Evanghelie, cultură și educație.

Apoi a venit anul 1940, cu drama ocupației sovietice, urmată de război și de reinstalarea puterii sovietice în 1944. Basarabia a cunoscut deportările, colectivizarea, persecuțiile și foametea devastatoare din anii 1946–1947. Nici comunitățile găgăuze nu au fost cruțate de aceste suferințe. Dar, dincolo de tragediile imediate, regimul sovietic a produs o transformare profundă, ale cărei consecințe se văd până astăzi.

Limba rusă a devenit limba administrației, a școlii, a ascensiunii sociale și a comunicării între comunități. Generații întregi de găgăuzi au început să gândească și să se exprime în rusește, în timp ce limba strămoșilor a rămas, în multe familii, mai ales limba casei și a bătrânilor. În mod paradoxal, imperiul care contribuise la slăbirea identității lor lingvistice avea să devină, după destrămarea Uniunii Sovietice, principalul reper politic pentru o parte însemnată a comunității.

Această contradicție explică multe dintre frământările de astăzi. Influența Rusiei în Găgăuzia nu poate fi redusă la propaganda politică, deși aceasta a avut și are un rol important. Ea se sprijină și pe obișnuințe culturale, pe educație, pe legături familiale și economice și pe memoria unei lumi sovietice în care mulți locuitori au crescut. Pentru o parte dintre generațiile mai vârstnice, Rusia continuă să reprezinte un spațiu familiar, chiar dacă istoria acelui spațiu nu a fost întotdeauna binevoitoare cu ei.

Când Uniunea Sovietică a început să se destrame, la sfârșitul anilor 1980, renașterea națională românească din Basarabia a stârnit speranțe la Chișinău, dar și temeri în rândul unor minorități. Revenirea la alfabetul latin, afirmarea identității românești și perspectiva unei eventuale Uniri cu România au fost interpretate de mulți lideri găgăuzi drept amenințări la adresa propriei identități. În august 1990, la Comrat, a fost proclamată o republică găgăuză în cadrul Uniunii Sovietice, act nerecunoscut de autoritățile de la Chișinău.

Au urmat ani tensionați, în care sudul Basarabiei părea să poată deveni un nou teatru de confruntări. Spre deosebire de Transnistria, unde conflictul politic a degenerat într-un război sângeros, în Găgăuzia s-a ajuns la un compromis. La 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, iar în anul următor a fost conturat teritoriul autonomiei. Comratul a devenit centrul administrativ al acesteia, iar găgăuzii au primit instituții proprii, un guvernator numit bașcan și o Adunare Populară.

Era o soluție remarcabilă pentru o regiune în care conflictele identitare se rezolvaseră adesea prin violență. O comunitate minoritară primea posibilitatea de a-și păstra identitatea în interiorul unui stat independent, fără să fie nevoie de război sau de modificarea frontierelor. Din păcate, compromisul juridic nu a înlăturat neîncrederea politică.

În deceniile următoare, Găgăuzia a rămas una dintre regiunile cele mai sceptice față de apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană și de NATO. În februarie 2014, într-un referendum local considerat ilegal de autoritățile centrale, o majoritate covârșitoare a celor care au participat s-a pronunțat în favoarea orientării spre Uniunea Vamală promovată de Rusia, în detrimentul integrării europene. Rezultatul nu a modificat statutul juridic al regiunii, dar a arătat cât de adâncă devenise distanța politică dintre Comrat și Chișinău.

Nici astăzi această distanță nu a dispărut. Dimpotrivă, apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei și confruntările politice interne au readus Găgăuzia în centrul disputelor geopolitice. Tensiunilor dintre autoritățile autonomiei și cele centrale li s-a adăugat, din 2025, o criză instituțională legată de organizarea alegerilor regionale și de delimitarea competențelor. Găgăuzia rămâne parte integrantă a Republicii Moldova, însă dezbaterea despre viitorul său continuă să fie alimentată de rivalitatea dintre orientarea europeană și influența rusă.

Există aici și o altă prezență, despre care se vorbește mai puțin: Turcia. Prin legăturile de limbă și de origine, Ankara a dezvoltat relații culturale, educaționale și economice cu găgăuzii, susținând deopotrivă păstrarea identității lor și autonomia în cadrul Republicii Moldova. Este încă un element al acestui complicat destin: un popor creștin, de limbă turcică, atras cultural de Rusia, legat istoric de România și aflat într-un stat care aspiră să devină membru al Uniunii Europene.

Dar dincolo de tratate, referendumuri și declarații politice rămâne întrebarea cea mai importantă: ce înseamnă toate acestea pentru oamenii obișnuiți? Pentru bătrânul dintr-un sat găgăuz care a cunoscut colectivizarea, pentru femeia care își vede copiii plecați la muncă în străinătate, pentru tânărul care vorbește rusește mai bine decât limba strămoșilor săi și care încearcă să își imagineze viitorul într-o Europă pe care poate o cunoaște mai ales din relatările altora?

Mă gândesc, în acest context, la preotul Mihail Ciachir și la strădania lui de a apropia oameni fără să le ceară să renunțe la ceea ce sunt. Cred că istoria acestui popor poate fi înțeleasă mai bine pornind de la un asemenea exemplu decât de la declarațiile zgomotoase ale politicienilor. Identitatea unui neam nu ar trebui transformată într-o armă împotriva vecinilor, după cum nici apartenența religioasă nu garantează, de la sine, apropierea între popoare.

Noi, românii, avem motive să privim cu interes și responsabilitate spre această comunitate. Găgăuzii au trăit pe pământul Basarabiei istorice, au făcut parte din România interbelică și împărtășesc cu noi credința ortodoxă. Dar aceste legături nu ne dau dreptul să le negăm particularitățile sau să le cerem să își abandoneze identitatea. Dimpotrivă, ele ar trebui să ne învețe să construim relații de încredere, prin cultură, educație, dialog și respect.

Găgăuzia nu este doar o problemă geopolitică și nici numai o autonomie desenată pe harta Republicii Moldova. Este povestea unor oameni care au plecat cândva din Balcani căutând un loc unde să trăiască în pace și care, după două secole, se regăsesc din nou la întâlnirea intereselor unor mari puteri.

Poate că adevărata lor șansă nu se află în alegerea unui imperiu împotriva altuia, ci în libertatea de a rămâne ei înșiși, într-o lume în care identitatea nu mai trebuie apărată prin izolare, ci poate fi îmbogățită prin întâlnirea cu ceilalți.

Și poate că aceasta este, până la urmă, cea mai importantă lecție a Găgăuziei: poți vorbi o limbă diferită, poți purta în memorie istorii diferite și poți avea alte repere culturale, fără ca toate acestea să te împiedice să construiești un viitor comun cu cei lângă care trăiești.

Sale!