Într-o încăpere întunecoasă, câțiva bărbați stau în jurul unei mese. Numără bani, cercetează monede, își urmăresc socotelile. Veșmintele lor elegante, pălăriile împodobite și gesturile familiare alcătuiesc imaginea unei lumi preocupate de câștigurile și grijile ei. Nimic nu anunță că, peste numai câteva clipe, viața unuia dintre acești oameni se va schimba pentru totdeauna.
Din dreapta încăperii intră doi bărbați. Unul dintre ei este aproape ascuns de întuneric. Îl vedem mai ales datorită chipului și mâinii întinse spre masa vameșilor. Este Hristos. În fața Lui se află Petru, martor și însoțitor al unei întâlniri care va deveni parte din istoria creștinismului.
Hristos ridică mâna și arată spre unul dintre cei așezați. Gestul este simplu, lipsit de solemnitatea marilor proclamări. Nicio mișcare spectaculoasă, nicio manifestare a puterii. Doar o mână întinsă și o chemare.
În jurul anului 1600, Michelangelo Merisi da Caravaggio a așezat această scenă pe una dintre pânzele destinate Capelei Contarelli din biserica San Luigi dei Francesi din Roma. Tabloul, cunoscut sub numele de „Chemarea Sfântului Matei”, avea să devină una dintre marile opere ale picturii europene.
Istorisirea se găsește în Evanghelia după Matei și ocupă numai câteva rânduri: „Și, plecând Iisus de acolo, a văzut un om șezând la vamă, cu numele Matei, și i-a zis acestuia: Vino după Mine. Și, sculându-se, a mers după El” (Matei 9, 9).
Din această relatare atât de scurtă, Caravaggio construiește o întreagă lume.
Matei este vameș, om al banilor și al unei ocupații privite cu dispreț în societatea iudaică a timpului. Vameșii erau asociați cu puterea romană, cu abuzurile și cu nedreptatea. Trăiau printre ceilalți, dar erau ținuți la marginea respectabilității religioase.
În lectura tradițională a tabloului, Matei este bărbatul cu barbă, așezat în centrul grupului. Surprins de apariția neașteptată, își îndreaptă mâna spre piept. Privirea lui urmărește gestul lui Hristos, iar întrebarea pare să se nască înainte ca buzele să o rostească: „Eu? Pe mine?”
În această uimire se află o mare parte din frumusețea tabloului.
Hristos nu îl caută pe Matei într-un templu, în mijlocul rugăciunii sau într-un moment de înălțare sufletească. Îl găsește la masa vămii, în locul unde își petrece zilele, preocupat de lucrurile obișnuite ale vieții sale. Chemarea lui Dumnezeu pătrunde astfel într-o existență care părea să aibă deja un drum stabilit.
Caravaggio înțelege că marile schimbări spirituale nu sunt întotdeauna însoțite de evenimente extraordinare. Uneori, ele încep prin întâlnirea cu cineva care ne privește altfel decât ne-au privit până atunci ceilalți.
Hristos vede în vameșul Matei ceea ce lumea din jurul lui nu vedea. Dincolo de meseria sa, de reputația îndoielnică și de trecutul pe care îl purta, descoperă omul capabil să răspundă unei chemări. Îi încredințează o misiune înainte ca acesta să fi făcut ceva pentru a o merita.
Aici se află una dintre ideile esențiale ale creștinismului: Dumnezeu nu îl cheamă pe om numai după ce acesta a devenit vrednic, ci îl cheamă pentru a-l ridica la o viață nouă.
Lumina este cea care face vizibil acest adevăr.
Ea pătrunde oblic în încăpere, din partea dreaptă, urmând direcția gestului lui Hristos. Atinge chipurile bărbaților, alunecă peste haine, se oprește asupra mâinilor și lasă restul încăperii într-un întuneric adânc. Caravaggio stăpânește contrastul dintre lumină și umbră cu o forță care transformă pictura într-o experiență aproape dramatică.
Dar lumina din „Chemarea Sfântului Matei” are și un înțeles teologic. Ea însoțește intrarea lui Hristos, descoperind chipurile celor care se află la masă. În întunericul unei vieți dominate de calcule și interese pătrunde o altă măsură a existenței.
Nu întâmplător, pictorul a ales să prezinte personajele în hainele vremii sale. Bărbații de la masă nu seamănă cu locuitorii Palestinei din primul veac. Sunt oameni pe care Caravaggio i-ar fi putut întâlni pe străzile Romei, în hanuri, în casele negustorilor sau în locurile unde circulau banii.
Prin această libertate artistică, episodul evanghelic părăsește distanța istoriei. Chemarea lui Matei se petrece sub ochii contemporanilor pictorului și, odată cu ei, sub ochii noștri.
Privitorul nu mai asistă doar la o întâmplare petrecută cu aproape două milenii în urmă. Este așezat în fața aceleiași întrebări: ce se întâmplă atunci când Dumnezeu intră în viața omului și îi cere să lase în urmă ceea ce îi părea sigur?
Un detaliu tulburător este felul în care ceilalți bărbați reacționează. Unii privesc spre Hristos, atrași de apariția neașteptată. Alții continuă să se ocupe de bani, fără să ridice capul. Aceeași lumină cade asupra tuturor, dar nu toți răspund prezenței ei.
Caravaggio surprinde astfel libertatea omului. Chemarea se adresează unei persoane, iar răspunsul nu poate fi dat în locul ei de nimeni.
În centrul tabloului rămâne acea clipă suspendată între uimire și hotărâre. Matei nu s-a ridicat încă. Monedele sunt pe masă, tovarășii săi sunt alături, iar lumea pe care o cunoaște continuă să existe. Hristos îl cheamă fără să îi arate drumul întreg, fără să îi descrie încercările și fără să îi vorbească despre ceea ce va deveni.
Știm din Evanghelie că Matei se va ridica și Îl va urma. Vameșul va deveni apostol, iar numele său va rămâne legat de una dintre cele patru Evanghelii. Din omul care consemna datorii și impozite va deveni mărturisitorul cuvintelor și faptelor Mântuitorului.
Caravaggio nu pictează însă această împlinire. El alege începutul, momentul fragil în care totul este încă posibil și în care răspunsul omului urmează să transforme chemarea într-o viață nouă.
Gestul mâinii lui Hristos amintește de mâna lui Adam din celebra frescă a lui Michelangelo, „Crearea lui Adam”, de pe bolta Capelei Sixtine. Asemănarea a fost adesea interpretată ca o trimitere la o nouă creație. Dacă în fresca lui Michelangelo Dumnezeu îi dăruiește omului viața, în tabloul lui Caravaggio Hristos îl cheamă să-i descopere adevăratul sens.
În ambele imagini, un gest al mâinii devine purtătorul unui adevăr care depășește cuvintele.
Există însă și o diferență esențială. Adam primește viața fără să o fi cunoscut înainte. Matei primește chemarea în mijlocul unei existențe deja trăite, cu alegerile, deprinderile și greșelile ei. Dumnezeu nu șterge trecutul omului, dar îi deschide posibilitatea unui alt viitor.
Pictorul însuși cunoștea întunericul vieții omenești. Caravaggio a trăit printre conflicte, violență, neliniște și nevoia permanentă de a fugi de consecințele propriilor fapte. În picturile sale, sfinții nu au frumusețea îndepărtată a unor ființe inaccesibile. Au chipuri omenești, mâini obosite, trupuri vulnerabile și priviri încărcate de suferință.
Tocmai de aceea, sacrul din pictura lui nu pare desprins de lume. El pătrunde în lumea reală, o întâlnește în toată imperfecțiunea ei și îi descoperă o posibilitate de înnoire.
Peste patru secole au trecut de când Caravaggio a pictat „Chemarea Sfântului Matei”. Tabloul se află și astăzi în biserica romană pentru care a fost creat. Lumina cade în continuare peste masa vameșilor, Hristos își păstrează mâna întinsă, iar Matei rămâne în aceeași uimire în fața unei chemări pe care nu o așteptase.
Pictorul a făcut dintr-un moment trecător o clipă care nu se mai sfârșește. Privind-o, înțelegem că întâlnirea cu Dumnezeu nu înseamnă doar descoperirea unui adevăr, ci și asumarea unei răspunderi. Matei este chemat să părăsească un fel de a trăi și să primească o misiune pentru care întreaga sa existență va deveni mărturie.
Iar frumusețea profundă a tabloului se află tocmai aici: Hristos intră în întunericul unei încăperi, întinde mâna către un vameș și, printr-un singur cuvânt, deschide înaintea lui o viață pe care acesta nu îndrăznise niciodată să și-o imagineze.
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
