„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viață un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea ști dacă vâslind, se apropie sau se depărtează de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu barca a ajuns la un țărm. Era noapte. A tras barca la mal și a pornit cu grijă spre interior. Nu știa ce era: o insulă, un continent! Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viață? Avea în buzunar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri și ierburi, l-a întreținut mereu până dimineața când, la lumina zilei, a constatat că era pe o insulă nelocuită. Părea a fi populată totuși de animale sălbatice. Și-a construit o colibă și grija lui cea mai mare a fost să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în șir. Se ruga lui Dumnezeu să-i descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea că zona nu era navigabilă. Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, obosit, a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic și focul lui mic, alcătuit din jar acoperit cu știința dobândită de-a lungul anilor, răscolit, i-a aprins coliba, transformând-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars, a încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre înălțimi o lumină mare.
Spera să-și oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-și aibă măcar focul mai departe, pentru că chibrituri nu mai avea de mult.
Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să-și salveze măcar atâta. Dar spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torențială extraordinară care îi stinsese până la ultimul cărbune aprins lăsându-l în întuneric și disperare. Nu mai știa ce i se va întâmpla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii în lacrimi.
Dimineața se petrecu însă un fapt cu totul neașteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau: „E cineva pe aici?“ Se ridică și răspunse strigând cât îl ținea vocea: „Da. Aici!“ Se întâlniră. Erau niște marinari: „Am văzut focul pe care l-ai aprins astă-noapte. Ne-am imaginat că e un apel. Am lăsat vaporul în apele navigabile și am venit cu o șalupă. Ești desigur un naufragiat. Știam că insula e nelocuită“.
Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, și iată că Dumnezeu îi aprinsese focul ca să poată fi văzut și să fie salvat!“
Interpretare
Această parabolă este construită pe contrastul dintre percepția omului și sensul ascuns al evenimentelor.
Naufragiatul trăiește toate etapele disperării umane: pierderea lumii cunoscute; izolarea; frica; supraviețuirea; rugăciunea aparent fără răspuns; distrugerea ultimului adăpost.
Coliba nu era doar o construcție. Era: siguranță, ordine, rodul muncii,
identitatea lui pe insulă.
Când aceasta arde, omul simte că Dumnezeu l-a abandonat definitiv. Tocmai aici se află însă nucleul parabolei: ceea ce omul numește „sfârșit” era de fapt semnalul salvării.
Focul are o simbolistică extraordinară:
focul mic = supraviețuire individuală;
focul mare = chemare către ceilalți.
Atât timp cât omul încerca doar să-și conserve existența, nimeni nu-l vedea. În momentul în care totul arde, lumina lui devine vizibilă.
Parabola are o dimensiune spirituală profundă: Dumnezeu nu răspunde întotdeauna prin conservarea confortului nostru, ci uneori prin distrugerea lucrurilor de care ne agățăm, pentru a ne scoate din izolare.
Există și un adevăr psihologic foarte fin: omul interpretează evenimentele numai pe termen scurt. În clipa durerii, nu poate vedea sensul întreg. De aceea spune: „Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate.” Dar dimineața descoperă că tocmai atunci fuseseră ascultate.
Finalul este foarte puternic literar și teologic: nu omul a fost văzut, ci focul durerii lui.
Adesea suferința devine limbajul prin care omul este găsit de ceilalți sau chiar de Dumnezeu.
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
