Sfântul Gheorghe Pelerinul. De la Șugag la Ierusalim, Athos și Piatra Neamț

Nu a fost episcop.
Nu a fost preot.
Nu a fost călugăr.
A fost un țăran român, căsătorit, tată a cinci copii, care a ajuns să străbată pe jos mii de kilometri, să trăiască aproape fără avere și să fie cunoscut în Moldova drept Moș Gheorghe Lazăr, pelerinul desculț.
În 2018, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut oficial în rândul sfinților sub numele de Sfântul Gheorghe Pelerinul, cu zi de pomenire la 17 august. Tomosul de canonizare îl numește „pelerin misionar drept-credincios”, născut în Transilvania și ajuns apoi să marcheze profund viața religioasă a Moldovei.

Un țăran din Șugag
Gheorghe Lazăr s-a născut în 1846, în satul Șugag, astăzi în județul Alba. Transilvania se afla atunci în Imperiul Habsburgic. Părinții lui erau oameni simpli, ocupați cu agricultura și creșterea animalelor.
A învățat să citească și s-a apropiat foarte mult de Psaltire, pe care, potrivit tomosului de canonizare, avea să o știe pe de rost.

Viața lui nu începe însă ca aceea a unui pustnic.
La 24 de ani s-a căsătorit cu o tânără pe nume Pelaghia.
Au avut cinci copii.
Este unul dintre momentele care fac biografia lui atât de interesantă.
Sfântul Gheorghe Pelerinul nu vine dintr-o mănăstire.
Vine dintr-o familie.
A muncit, a crescut animale, a cunoscut grija pentru copii și lipsurile unei gospodării țărănești.
Și tocmai din această viață obișnuită începe un drum cu totul neobișnuit.
Spre Ierusalim
După aproximativ paisprezece ani de căsnicie, cu încuviințarea soției, Gheorghe pleacă spre Țara Sfântă.
Sursele biografice diferă ușor asupra anului exact al plecării, indicând anii 1883-1884, dar sunt de acord asupra traseului fundamental al pelerinajului: Ierusalim și Locurile Sfinte, apoi perioade de nevoință în Orient și un pelerinaj la Muntele Athos.

Trebuie să ne imaginăm ce însemna un asemenea drum pentru un țăran transilvănean din secolul al XIX-lea.
Nu exista turism religios în sensul actual.
Nu exista avion.
Nu exista telefon.
Nu exista nici siguranța că omul care pleca avea să se întoarcă vreodată.
Gheorghe ajunge la Ierusalim, se închină la Mormântul Domnului și vizitează locurile biblice. Tradiția vieții sale amintește apoi o perioadă de asceză și rugăciune înainte de a merge la Athos.

Acolo începe, într-un fel, cea de-a doua lui viață.
Pelerin fără mănăstire
Gheorghe nu se călugărește.
Tomosul de canonizare subliniază tocmai această particularitate: după întoarcerea din pelerinaj, începe să trăiască asemenea unui pelerin misionar, mergând din biserică în biserică și din loc în loc.
Îl întâlnim mai întâi prin Transilvania, în zonele Sibiului, Făgărașului și Brașovului.
Apoi drumul îl duce spre Moldova. Din anii 1890, numele lui se leagă tot mai puternic de acest spațiu, iar în cele din urmă se stabilește la Piatra Neamț.

Mergea desculț, inclusiv iarna.
Purta haine foarte simple.
Avea Psaltirea.
Mergea la biserici și se ruga ore întregi, adesea noaptea.
Nu era cleric și nu avea o funcție oficială.
Și totuși oamenii au început să-l caute.
În turnul lui Ștefan cel Mare
La Piatra Neamț primește o încăpere în turnul-clopotniță al Bisericii Sfântul Ioan Domnesc, ansamblu ctitorit de Ștefan cel Mare.
Acolo avea să trăiască ani îndelungați.

Imaginea este aproape cinematografică.
În centrul unui oraș de la începutul secolului XX, într-un turn medieval, locuia un bătrân care nu avea aproape nimic.
Nu dormea într-un pat obișnuit.
Nu urmărea să strângă bani.
Primea hrană și daruri, dar ceea ce primea împărțea adesea celor săraci.
O mărturie biografică îl descrie trăind în turn fără foc, fără pat, fără două rânduri de haine și fără încălțăminte.
Nu fugise însă de oameni.
Dimpotrivă.
Oamenii veneau la el.
Îi cereau sfatul.
Îi cereau rugăciunea.
Îi aduceau necazurile lor.
De aceea mi se pare interesant că el nu poate fi încadrat ușor într-o categorie.
Era mirean, dar trăia aproape ca un monah.
Era pustnic, dar locuia în mijlocul orașului.
Era pelerin, dar Piatra Neamț devenise într-un fel chilia lui.
„Moșul desculț”
Acesta este chipul care a rămas în memoria oamenilor.
Moș Gheorghe Lazăr.
Un bătrân cu Psaltirea, umblând desculț, inclusiv prin frig și zăpadă. În tradiția păstrată despre el sunt consemnate numeroase mărturii privind vindecări, înainte-vedere și ajutor oferit celor care veneau să-i ceară rugăciunea. Biserica a invocat această memorie vie a credincioșilor și reputația sa de nevoitor atunci când a decis canonizarea.

Dar mie mi se pare că există ceva și mai surprinzător.
Gheorghe nu a încercat să construiască nimic care să-i poarte numele.
Nu a întemeiat o mănăstire.
Nu a scris cărți.
Nu a ocupat un scaun bisericesc.
Nu a avut avere.
A lăsat, practic, amintirea felului în care a trăit.
1916
Sfântul Gheorghe Pelerinul a murit la Piatra Neamț în 15 august 1916, chiar în ziua Adormirii Maicii Domnului.

Este o dată istorică extraordinară și dintr-un alt motiv.
România se afla atunci la doar câteva zile de intrarea în Primul Război Mondial.
Lumea pe care Gheorghe Lazăr o cunoscuse timp de șaptezeci de ani era pe punctul de a se prăbuși. Imperiul Austro-Ungar în care se născuse avea să dispară doi ani mai târziu.
El moare însă înainte de toate acestea, într-un oraș moldovenesc în care devenise deja o figură cunoscută.
A fost îngropat în cimitirul orașului.
În 1934, osemintele sale au fost mutate la Mănăstirea Văratec, unde au rămas în cinstirea credincioșilor. După mai bine de o sută de ani
În 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea lui.
Tomosul a fost proclamat la 25 martie 2018, la Catedrala Mitropolitană din Iași, iar ziua sa de pomenire a fost stabilită la 17 august.

Proclamarea locală a canonizării a avut loc apoi la Mănăstirea Văratec, în 17 august 2018.

Astăzi moaștele sale sunt purtate în pelerinaje și în afara României. În 2026, de pildă, racla cu moaștele Sfântului Gheorghe Pelerinul a fost dusă în comunități ortodoxe românești din Europa.

Un sfânt și doar atât
Poate că tocmai aici se află frumusețea acestei biografii.
Suntem obișnuiți să legăm istoria de regi, episcopi, generali și oameni cu funcții.
Gheorghe Lazăr nu a fost nimic din toate acestea.
A fost un țăran.
Soț.
Tată.
Păstor de vite.
Pelerin.
Un om care a mers desculț prin sate și orașe, cu Psaltirea în mână.
Și după mai bine de un secol, numele lui este în calendar.
Nu pentru ceea ce a avut.
Ci pentru felul în care a ales să trăiască atunci când a hotărât că îi este suficient foarte puțin pentru sine, dacă poate lăsa mai mult pentru Dumnezeu și pentru ceilalți.
De aceea viața lui rămâne atât de minunată.
A plecat dintr-un sat din Transilvania.
A ajuns la Ierusalim.
A trecut prin Athos.
A străbătut România.
Și și-a găsit în cele din urmă „chilia” într-un turn din Piatra Neamț.
Sfântul Gheorghe Pelerinul, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!