Sfântul Maxim Mărturisitorul. Teologul căruia Imperiul i-a tăiat limba și mâna

În calendarul nostru este pomenită și mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai importanți teologi ai lumii bizantine. Moaștele sale au fost mutate din Lazica spre Constantinopol după Sinodul al VI-lea Ecumenic, când învățătura pentru care fusese condamnat avea să fie recunoscută oficial de Biserică. Povestea lui este însă mult mai mare decât acest episod.
Maxim s-a născut în jurul anului 580 și a trăit într-un secol în care Imperiul Bizantin era zguduit simultan de războaie, invazii și conflicte teologice. Sursele tradiționale îl leagă de aristocrația Constantinopolului și îl prezintă ca pe un om foarte cultivat, care a ajuns chiar secretar imperial în timpul împăratului Heraclius. În jurul anului 614 a părăsit însă viața de la curte și a devenit monah.
O dispută teologică ce devenise problemă de stat
Pentru omul de astăzi poate părea greu de înțeles cum o discuție despre voința lui Hristos putea ajunge să implice împărați, patriarhi, exiluri și condamnări.
În secolul al VII-lea însă, teologia și politica imperială erau strâns legate.
După Sinodul de la Calcedon din 451, dezbaterea despre raportul dintre firea dumnezeiască și cea omenească a lui Hristos nu se încheiase. În încercarea de a împăca diferitele tabere din imperiu a apărut monotelismul, doctrina potrivit căreia în Hristos ar exista o singură voință. Maxim a susținut contrariul.
Dacă Hristos este cu adevărat Dumnezeu și cu adevărat om, spunea el, atunci El are atât voință dumnezeiască, cât și voință omenească, fără ca acestea să se despartă sau să intre în opoziție.
Nu era pentru el o subtilitate intelectuală.
Era o problemă fundamentală: dacă Hristos nu are o voință omenească adevărată, atunci nici natura umană nu este asumată în întregime. Tocmai această poziție îl va transforma pe Maxim într-unul dintre principalii adversari ai monotelismului.

Din Constantinopol până în Africa și Roma
Maxim nu a rămas retras într-o mănăstire.
În anii 640 îl găsim în Africa de Nord, implicat activ în disputa teologică. În 645 a purtat o celebră discuție publică cu Pyrrhus, fost Patriarh al Constantinopolului, unul dintre susținătorii monotelismului.

Apoi Maxim ajunge la Roma.
În 649, Papa Martin I convoacă Sinodul de la Lateran, unde monotelismul este condamnat. Maxim se afla atunci la Roma și a jucat un rol important în această opoziție față de politica religioasă imperială.
Problema era însă că împăratul Constans al II-lea urmărea tocmai stingerea acestei dispute.
Din perspectiva puterii imperiale, asemenea conflicte religioase puteau slăbi și mai mult un imperiu aflat deja sub o enormă presiune politică și militară.
Maxim refuza însă compromisul.
Arestarea
În anul 653, Papa Martin și Maxim au fost arestați la ordinul împăratului. Papa a fost dus la Constantinopol, condamnat și exilat, iar Maxim avea să treacă printr-o serie de procese și exiluri.

Împotriva lui nu au fost formulate numai acuzații teologice. În cadrul proceselor au apărut și acuzații politice, inclusiv aceea că ar fi contribuit la pierderile teritoriale ale Imperiului în fața arabilor, acuzație pe care Maxim a respins-o.
I s-a cerut în repetate rânduri să accepte formula imperială.
A refuzat.
A fost exilat.
A fost readus.
A fost judecat din nou.
Și a continuat să refuze.
Limba și mâna
În anul 662, autoritățile imperiale au decis să-l reducă definitiv la tăcere.
Maxim era deja un om foarte în vârstă pentru epocă.
I s-a tăiat limba, pentru a nu mai putea vorbi.
I s-a tăiat mâna dreaptă, pentru a nu mai putea scrie.
Apoi a fost trimis în exil în Lazica, în regiunea Caucazului, pe teritoriul Georgiei de astăzi. A murit acolo la 13 august 662. Relatările proceselor și ale exilului său s-au păstrat și constituie surse importante pentru cunoașterea ultimilor săi ani.
Există ceva tulburător în alegerea pedepselor.
Nu i-au fost mutilate întâmplător tocmai limba și mâna.
Erau cele două instrumente prin care Maxim își apărase ideile.
Nu mai trebuia să vorbească.
Nu mai trebuia să scrie.
Și totuși, disputa nu s-a terminat odată cu el
La mai puțin de două decenii după moartea lui, între 680 și 681, Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol a condamnat monotelismul și a afirmat existența celor două voințe, dumnezeiască și omenească, în Hristos.
Era, în esență, poziția pentru care Maxim fusese condamnat. Importanța sa teologică avea să devină enormă în tradiția creștină răsăriteană, iar cercetarea modernă îl consideră unul dintre marile vârfuri ale gândirii creștine grecești din Antichitatea târzie.
Ulterior, moaștele sale au fost mutate din Lazica la Constantinopol, iar această mutare este cea pe care Biserica o pomenește la 13 august.
Un parcurs aproape incredibil
Maxim fusese cândva om al curții imperiale.
Cunoștea puterea din interior.
Ajunsese probabil foarte aproape de oamenii care conduceau unul dintre cele mai mari imperii ale vremii.
Și totuși, același Imperiu avea să-l condamne, să-l mutileze și să-l arunce într-un exil îndepărtat.
Istoria a făcut însă una dintre întoarcerile ei spectaculoase.
Împărații care doreau să închidă disputa au dispărut.
Doctrina pe care încercaseră să o impună a fost condamnată.
Iar omul căruia i-au tăiat limba pentru a nu mai vorbi și mâna pentru a nu mai scrie este citit și studiat după aproape 1.400 de ani.
Poate că aceasta este partea cea mai puternică a biografiei sale.
Uneori puterea poate opri un om să vorbească.
Poate chiar să-i ia mâna cu care scrie.
Dar nu poate hotărî întotdeauna care cuvânt va rămâne în istorie.
Sfinte Cuvioase Maxim Mărturisitorul, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!