Sfântul Mucenic Agatonic. Creștinul dus spre moarte pe un drum pe care tovarășii lui cădeau unul câte unul

Uneori, martiriul nu începea în fața călăului.
Începe pe drum.
Cu mâinile legate.
Cu trupul obosit.
Cu oameni care merg lângă tine și despre care nu știi dacă vor mai ajunge până la următoarea cetate.
Așa se desfășoară o parte din viața Sfântului Mucenic Agatonic, pe care Biserica îl pomenește la 22 august.
Era vremea împăratului Maximian, una dintre perioadele grele pentru creștinii Imperiului Roman. Agatonic se afla în Nicomidia, important oraș al Asiei Mici, și propovăduia credința creștină, convingând oameni să renunțe la cultul idolilor și să-L urmeze pe Hristos.
Nicomidia, orașul în care credința putea costa viața
Nicomidia nu era un colț uitat al imperiului.
Era un oraș important, aflat aproape de centrul puterii.
A fi creștin într-un asemenea loc, în timpul persecuțiilor, nu era numai o convingere intimă.
Putea deveni foarte repede o problemă de stat.
Agatonic nu și-a ascuns credința.
Învăța.
Vorbea.
Convingea.
Printre cei care primiseră învățătura creștină prin el era și un om numit Princips.
În același timp, trimisul imperial Evtolmie pornise prin provincii cu misiunea de a-i găsi pe creștini.
În Pont îl descoperă pe Zotic împreună cu ucenicii săi.
Unii sunt condamnați.
Zotic este luat cu el.
Apoi Evtolmie ajunge la Nicomidia.
Și aici îl găsește pe Agatonic.
Un grup de oameni legați și trimiși spre împărat
Agatonic nu este arestat singur.
Împreună cu el sunt prinși Princips, Teoprepie, Achindin, Severian și alți creștini.
Începe apoi călătoria.
Destinația era Tracia, unde se afla împăratul Maximian.
Nu era însă o deplasare obișnuită a unor prizonieri.
Oamenii fuseseră bătuți.
Erau răniți.
Trebuiau totuși să meargă.
Și drumul devine el însuși o parte a martiriului.
Cei care nu mai puteau merge
Sinaxarul păstrează un amănunt aproape imposibil de citit fără să te oprești.
Ajunși într-un loc numit Potama, trei dintre prizonieri, Zotic, Teoprepie și Achindin, nu mai puteau continua drumul din cauza bătăilor primite.
Nu li s-a acordat odihnă.
Nu au fost lăsați în urmă.
Au fost uciși.
Coloana a continuat.
Agatonic mergea mai departe știind ce se întâmplase cu oamenii care cu puțin timp înainte merseseră lângă el.
Mai târziu, aproape de Calcedon, este ucis și Severian.
Pentru noi, aceste nume pot părea astăzi simple rânduri într-un sinaxar.
Pentru Agatonic erau oameni.
Îi văzuse.
Mersese cu ei.
Suferiseră împreună.
Și, unul câte unul, dispăreau din coloana prizonierilor.
Prin Bizanț spre Silivria
Agatonic și cei rămași sunt duși apoi în Bizanț.
Acolo sunt din nou chinuiți.
Dar călătoria nu se termină.
Sunt conduși mai departe spre Silivria, într-un loc numit în tradiția hagiografică Amus, unde se afla Maximian.
Este interesant cât de mult drum există în povestea aceasta.
Nicomidia.
Pont.
Calcedon.
Bizanț.
Tracia.
Silivria.
Imperiul care construise drumuri extraordinare pentru ca armatele, administrația și comerțul să poată circula repede le folosea acum pentru a transporta oameni condamnați pentru credința lor.
Dar pe aceleași drumuri circula și creștinismul.
Este una dintre ironiile istoriei.
Imperiul încerca să oprească o credință folosindu-și întreaga forță administrativă.
Credința continua să se răspândească chiar prin orașele aceluiași imperiu.
În fața împăratului
La capătul călătoriei, Agatonic este adus înaintea autorităților.
Urmează interogatoriul.
Urmează chinurile.
Dar răspunsul lui rămâne același.
Nu renunță la Hristos.
Sentința este moartea.
Agatonic și ceilalți creștini ajunși până acolo sunt decapitați.
Drumul se terminase.
Dar tocmai acolo începea memoria lor.
Un sfânt cinstit până în inima Constantinopolului
Cinstirea lui Agatonic nu a dispărut odată cu persecuțiile.
Tradiția cultului său a devenit importantă în Răsăritul creștin. Surse bisericești consemnează existența la Constantinopol a unei biserici închinate lui, refăcută în vremea împăratului Iustinian.
Este o răsturnare extraordinară.
Un om este dus legat prin imperiu și ucis pentru că este creștin.
Câteva generații mai târziu, în capitala aceluiași imperiu, se ridică biserici în numele lui.
Cei care îl condamnaseră aveau întreaga putere a vremii.
Agatonic nu avea nimic.
Și totuși, istoria a păstrat numele celui condamnat.
O călătorie în care nu știa cine va ajunge la capăt
Poate aici se află imaginea cea mai puternică din viața lui.
Nu neapărat momentul execuției.
Ci drumul.
Să mergi știind că în spatele tău au rămas oamenii cu care ai pornit.
Să vezi că unul nu mai poate continua.
Apoi altul.
Și totuși să mergi înainte.
Noi asociem adesea curajul cu un singur moment spectaculos.
Cu o hotărâre.
Cu o replică eroică.
Cu o mare confruntare.
Viața Sfântului Agatonic vorbește despre un alt fel de curaj.
Curajul de fiecare pas.
Un pas după altul.
Când ești obosit.
Când ai pierdut oameni lângă tine.
Când știi foarte bine ce se află la capătul drumului.
Și totuși nu renunți la ceea ce crezi.
Sfântule Mucenice Agatonic, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!