Sfântul Alexandru. Bătrânul ierarh care a apărat Crezul de la Niceea

Avea peste optzeci de ani.
La o asemenea vârstă, cei mai mulți oameni ai lumii antice se apropiau de sfârșitul vieții.
Alexandru însă intra într-una dintre cele mai mari confruntări teologice din istoria creștinismului.
Era anul 325.
În cetatea Niceea se adunaseră episcopi din întregul Imperiu Roman.
Trebuiau să răspundă unei întrebări care poate părea astăzi abstractă, dar care atunci împărțea comunități întregi:
Cine este, de fapt, Iisus Hristos?
Printre cei care au apărat dumnezeirea Fiului se afla și Alexandru, trimis acolo în locul bătrânului Mitrofan al Constantinopolului.
Biserica îl pomenește pe 30 august ca Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului.
Un om născut înainte ca Imperiul să devină creștin
Potrivit izvoarelor bisericești, Alexandru s-a născut în anul 239, în Calabria, într-o familie creștină.
Părinții săi se numeau Gheorghe și Vriena.
Este important anul.

Creștinismul era încă o religie care putea aduce asupra celui care o mărturisea persecuție.
Constantin cel Mare nici măcar nu se născuse.
Marile biserici ale Constantinopolului nu existau.
Cetatea însăși nu purta încă numele de Constantinopol.
Alexandru a crescut într-o lume în care credința creștină era persecutată.
De tânăr a ales rugăciunea și nevoința, trecând prin Grecia și ajungând apoi în Bizanț.
A ajuns lângă un episcop foarte bătrân
La Bizanț păstorea Sfântul Mitrofan.
Era deja înaintat în vârstă și avea nevoie de ajutor.
În anul 314, Alexandru a fost hirotonit horepiscop, tocmai pentru a-l sprijini în slujirea sa.
Nu știa probabil că peste numai câțiva ani va fi trimis într-un loc în care avea să se hotărască formularea unuia dintre textele fundamentale ale creștinismului.
Un diacon din Alexandria provoacă o mare dezbinare
Numele lui era Arie.
Era slujutor în Alexandria și susținea că Fiul lui Dumnezeu nu este veșnic asemenea Tatălui, ci o creatură deosebită, superioară tuturor celorlalte, dar creată.
Disputa s-a răspândit foarte repede.
Nu mai era o ceartă între câțiva teologi.
Episcopi, preoți și credincioși se împărțeau în tabere.
Împăratul Constantin, care avea nevoie și de unitate în imperiu, convoacă în anul 325 Sinodul de la Niceea.
Este ceea ce numim astăzi Primul Sinod Ecumenic.
Acolo avea să fie formulată partea esențială a Crezului pe care creștinii ortodocși îl rostesc și astăzi:
„Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl.”
Mitrofan nu mai putea merge. L-a trimis pe Alexandru.
Episcopul Constantinopolului era prea bătrân și bolnav pentru a participa.
Așa că Alexandru merge la Niceea în locul lui.
Și aici apare imaginea extraordinară.
Nu avem un tânăr teolog care încearcă să-și construiască o carieră.
Avem un om trecut de 80 de ani, format într-o epocă de persecuții, care participă la una dintre marile dezbateri ale vremii sale.
Izvoarele bisericești îl prezintă ca pe un apărător ferm al credinței niceene împotriva lui Arie.
Un singur cuvânt putea schimba totul
Disputa de la Niceea ne poate părea astăzi o luptă între formule.
Dar pentru oamenii de atunci nu era deloc așa.
Dacă Hristos este doar o creatură, chiar cea mai înaltă dintre creaturi, atunci întregul mod în care creștinii înțelegeau mântuirea se schimba.
De aceea Părinții de la Niceea au insistat asupra expresiei:
„de o ființă cu Tatăl”.
Uneori un singur cuvânt poate apăra o întreagă concepție despre lume.
Alexandru a fost unul dintre oamenii care au stat acolo când acel cuvânt a fost apărat.
Se întoarce acasă și devine păstorul Constantinopolului
După Sinod, Alexandru se întoarce.
Mitrofan era aproape de moarte.
Tradiția bisericească spune că bătrânul ierarh l-a indicat pe Alexandru drept urmaș al său.
După moartea lui Mitrofan, Alexandru devine al doilea ierarh al Constantinopolului.
Era o responsabilitate uriașă.
Constantinopolul devenea noul centru al Imperiului.
Orașul creștea.
Lumea veche păgână și lumea creștină se întâlneau zilnic pe aceleași străzi.
Iar disputele religioase nu se terminaseră odată cu Sinodul.
Credința se discuta și în piețe
Viața Sfântului Alexandru păstrează o întâmplare neobișnuită.
Mai mulți filosofi păgâni ar fi cerut să discute public cu episcopul creștin.
Alexandru nu era cunoscut drept mare orator.
Filosofii aveau de partea lor arta argumentării și exercițiul discursului.
Tradiția relatează că ierarhul a cerut să vorbească numai unul dintre ei și, în timpul confruntării, filosoful și-ar fi pierdut în chip minunat glasul, recăpătându-l după ce a recunoscut credința creștină.
Dincolo de caracterul hagiografic al relatării, mesajul pe care generațiile l-au păstrat este limpede:
Alexandru nu considera credința un simplu exercițiu de retorică.
Pentru el era viață.
Dar Arie nu dispăruse
Sinodul de la Niceea condamnase învățătura lui Arie.
Problema însă nu s-a încheiat.
Arie și susținătorii săi continuau să aibă influență.
La un moment dat, Arie reușește să-l convingă pe împăratul Constantin că acceptă credința Bisericii.
Împăratul cere atunci ca el să fie primit din nou în comuniunea bisericească.
Cel care trebuia să facă acest lucru era Alexandru.
Un bătrân prins între împărat și propria conștiință
Aici povestea devine mult mai interesantă decât o simplă controversă teologică.
Pe de o parte era împăratul.
Constantin cel Mare.
Omul cu cea mai mare putere politică din imperiu.
Pe de altă parte era conștiința unui episcop bătrân.
Alexandru nu credea că Arie renunțase sincer la învățătura sa.
Ce faci când autoritatea politică îți cere un lucru pe care conștiința nu ți-l permite?
Alexandru nu pornește o revoltă.
Nu îl insultă pe împărat.
Nu încearcă să rezolve problema prin forță.
Se roagă.
Noaptea dinaintea revenirii lui Arie
Tradiția bisericească păstrează una dintre cele mai dramatice scene din viața lui.
Arie urma să intre în biserică și să fie primit din nou în comuniune.
Alexandru petrece noaptea în rugăciune.
Viața sfântului spune chiar că ierarhul Îi cerea lui Dumnezeu să-i ia lui însuși viața, dacă singura alternativă era să-l vadă pe Arie revenind în Biserică fără o schimbare adevărată a credinței.
A doua zi, Arie moare pe neașteptate înainte să ajungă la biserică.
Sursele hagiografice au interpretat moartea lui ca pe un răspuns la rugăciunea lui Alexandru.
A murit Arie chiar atunci?
Moartea lui Arie este un eveniment istoric, dar legătura directă dintre rugăciunea lui Alexandru și moartea sa aparține, totuși, interpretării păstrate de tradiția bisericească.
Credința nu are nevoie să transforme tradiția în raport medico-legal.
Sensul istoriei este altul.

Sensul istoriei este altul.
Alexandru nu se lupta pentru propria poziție
Nu găsim în viața sa lupta pentru avere.
Pentru funcție.
Pentru familia lui.
Pentru un avantaj personal.
Omul era deja foarte bătrân.
Se lupta pentru ceea ce considera adevărul credinței pe care trebuia să o transmită mai departe.
Aici se află una dintre marile diferențe dintre un om care ocupă o funcție și un om care slujește unei instituții.
Primul întreabă:
Cum îmi păstrez locul?
Al doilea gândește:
Ce trebuie să păstrez chiar dacă eu nu voi mai fi aici?
Avea aproape o sută de ani
Alexandru a continuat să păstorească Biserica din Constantinopol până la adânci bătrâneți.
Potrivit tradiției bisericești, a murit în anul 337, la vârsta de 98 de ani.
Gândiți-vă câtă lume încăpea în acea viață.
Se născuse într-un Imperiu păgân.
Trăise în vremea persecuțiilor.
Văzuse ridicarea lui Constantin.
Văzuse libertatea acordată creștinilor.
Participase la Primul Sinod Ecumenic.
Ajunsese ierarh al noii capitale imperiale.
Văzuse începutul construirii unei lumi creștine pe care generația copilăriei sale nici măcar nu ar fi putut să și-o imagineze.
O singură viață legase două epoci.
Ultima lecție
Când simțea că se apropie moartea, credincioșii l-au întrebat cine ar trebui să-i urmeze.
În apropiere erau doi clerici:
preotul Pavel și diaconul Macedonie.
Răspunsul atribuit Sfântului Alexandru este memorabil.
Dacă vor un păstor învățător și strălucit prin fapte bune, să îl aleagă pe Pavel.
Dacă vor numai frumusețe exterioară, îl pot alege pe Macedonie.
După aproape 1.700 de ani, observația pare scrisă pentru prezent.
Și noi alegem oameni.
Conducători.
Profesori.
Preoți.
Manageri.
Reprezentanți.
Și suntem permanent tentați de exterior.
De imagine.
De discurs.
De aparență.
Alexandru, la sfârșitul unei vieți de aproape un secol, le spune oamenilor să caute altceva:
caracterul.
Un sfânt pentru cei care poartă numele Alexandru
Pe 30 august, calendarul ortodox îi pomenește pe Sfinții Ierarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului, alături de marii ierarhi români Varlaam al Moldovei și Ioan de la Râșca și Secu. Tot în această zi este pomenit și Sfântul Alexandru din Svir.
Pentru numeroșii români care poartă numele Alexandru sau Alexandra, este și un bun prilej să descopere omul din calendar aflat în spatele numelui.
Nu un personaj legendar lipsit de context.
Ci un episcop care a trăit într-unul dintre cele mai importante momente de tranziție ale Europei.
Aproape un secol de viață și un singur lucru de apărat
Sfântul Alexandru nu a construit un imperiu.
Nu a comandat armate.
Nu a lăsat palate.
A rămas însă legat de una dintre cele mai importante mărturisiri ale creștinismului.
Crezul de la Niceea.
A trecut prin persecuții.
A văzut creștinismul ieșind din catacombe.
A stat înaintea filosofilor.
A participat la Sinod.
A refuzat să-și abandoneze convingerea atunci când presiunea venea chiar dinspre palatul imperial.
Și a murit aproape de vârsta de o sută de ani.
Pe 30 august, Biserica îl pomenește pe Sfântul Ierarh Alexandru al Constantinopolului.
Un om care ne lasă o întrebare surprinzător de actuală:
când toată lumea din jurul nostru își schimbă părerea, există ceva pentru care suntem gata să rămânem în picioare?
Pentru Alexandru, acel adevăr a fost credința.
Sfinte Ierarhe Alexandru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!