Sfântul Onufrie de la Vorona. Dregătorul care a lăsat totul pentru o peșteră din pădurile Moldovei

Cei mai mulți oameni își petrec viața încercând să urce.
O funcție mai bună.
Mai multă siguranță.
Mai multă influență.
O casă mai bună.
O viață mai confortabilă.
În secolul al XVIII-lea, un om a făcut drumul invers.
Ajunsese într-o poziție importantă.
Avea un loc în societate.
Și a renunțat la toate.
A plecat spre Moldova.
Iar după ani de căutare s-a retras într-o peșteră din pădurile Botoșaniului.
Numele lui era Onufrie.
Pe 9 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona.
Înainte de pustnicie, a cunoscut puterea
Despre primii ani ai vieții lui Onufrie avem puține informații.
Însemnările păstrate pe manuscrise arată că s-ar fi născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie înstărită.
A ajuns chiar guvernator al unui ținut.
Cu alte cuvinte, omul pe care îl vom întâlni mai târziu dormind câteva ore pe un scaun și mâncând o singură dată pe zi cunoscuse înainte lumea funcțiilor și a prestigiului.
Și tocmai aici începe partea greu de înțeles.
Pentru că Onufrie nu pierdea această viață.
O părăsea de bunăvoie.
În jurul anului 1749 pleacă
Avea aproape cincizeci de ani.
O vârstă la care cei mai mulți oameni încearcă să consolideze ceea ce au construit.
Onufrie face contrariul.
În jurul anului 1749, părăsește rangul, patria și viața pe care o avusese și vine în Moldova, atras de renumele pustnicilor care trăiau în mănăstirile și codrii de aici.
Nu pleacă direct într-o peșteră.
Mai întâi învață.
Ani întregi.
Cincisprezece ani în care caută oameni de la care să învețe
Onufrie trece pe la mai multe așezări monahale.
Îi întâlnește pe unii dintre marii duhovnici ai epocii.
Între ei se numără Sfântul Vasile de la Poiana Mărului și Sfântul Paisie Velicicovski.
Cu Paisie avea să păstreze o legătură duhovnicească profundă, continuată chiar și prin scrisori după ce drumurile lor s-au despărțit.
Aproximativ cincisprezece ani se pregătește.
Este un amănunt important.
Onufrie nu confundă entuziasmul cu maturitatea.
Înainte de a deveni povățuitor, acceptă mult timp să fie ucenic.
Apoi intră în pădurile Voronei
În 1764, Onufrie ajunge la Sihăstria Voronei.
Și de aici începe partea vieții pentru care a rămas cunoscut.
Se retrage într-o peșteră de pe malul pârâului Vorona.
Va rămâne acolo 25 de ani.
Un sfert de secol.
În pădure.
În frig.
În tăcere.
Fără confortul pe care îl cunoscuse în prima parte a vieții.
Mânca după apusul soarelui
Mărturia ieromonahului Nicolae, care a viețuit în aceleași locuri, păstrează câteva detalii impresionante.
Onufrie mânca o singură dată pe zi, după apusul soarelui.
Noaptea o petrecea în mare parte în rugăciune.
Dormea numai două-trei ore și, potrivit mărturiei păstrate, se odihnea pe un scaun.
Citite astăzi, aceste lucruri par aproape imposibile.
Dar poate că adevărata întrebare nu este dacă noi am putea trăi asemenea lui.
Probabil că nu.
Întrebarea este alta:
de câte lucruri avem cu adevărat nevoie pentru a trăi?
Omul care fugise de lume începe să fie căutat de oameni
Există un paradox în viețile marilor pustnici.
Pleacă pentru a nu mai fi văzuți.
Apoi oamenii încep să îi caute.
Așa s-a întâmplat și cu Onufrie.
Monahi și mireni veneau pentru rugăciune și sfat.
Tradiția bisericească îl descrie ca pe un om blând, înțelept și capabil să înțeleagă frământările celor care îi cereau ajutorul.
El fugise de funcția care îi dăduse autoritate.
Și ajunsese să primească o altă formă de autoritate.

Una pe care nimeni nu i-o conferise prin decret.
Știa și carte
Onufrie nu a fost doar pustnic.
A copiat manuscrise și texte folositoare, cu o scriere îngrijită.
O parte dintre informațiile pe care le avem astăzi despre el provin chiar din asemenea însemnări.
Imaginea este frumoasă.
Într-o peșteră din pădurile Moldovei, un om scria de mână.
Literă după literă.
Pagină după pagină.
Fără să știe că peste două secole tocmai acele urme vor ajuta oamenii să-i reconstruiască viața.
Ultimul Paște
Tradiția păstrează o istorie aparte despre ultimele zile ale lui.
Onufrie era foarte slăbit și dorea să se împărtășească pentru ultima dată.
În noaptea Sfintelor Paști, preotul Nicolae Gheorghiu din satul Tudora ar fi primit în chip minunat îndemnul de a lua Sfintele Taine și de a merge la pustnic.
A ajuns la peștera lui.
Onufrie s-a împărtășit.
La câteva zile după aceea, pe 29 martie 1789, a murit.
A fost înmormântat lângă sihăstrie, la rădăcina unui măr.
O înmormântare aproape anonimă pentru un om care cândva avusese rang și putere.
Zeci de ani mai târziu, un domnitor ajunge la mormântul lui
Povestea nu se termină însă în 1789.
În 1846, domnitorul Moldovei Mihail Sturdza se afla la vânătoare în acele locuri.
Tradiția spune că un fruct găsit lângă mormântul cuviosului a fost dus fiicei sale bolnave, iar aceasta s-a vindecat.
Domnitorul a poruncit apoi dezgroparea osemintelor lui Onufrie și așezarea lor spre cinstire.
Omul care renunțase cândva la lumea celor puternici ajungea, după moarte, să fie căutat de un domnitor.
Istoria are uneori un simț extraordinar al răsturnărilor.
Ce înseamnă, de fapt, să fii bogat?
Onufrie avusese ceea ce mulți oameni caută.
Poziție.
Siguranță.
Prestigiu.
Apoi a ales o peșteră.
Nu pentru că sărăcia ar fi în sine o virtute.
Și nici pentru că lumea ar trebui abandonată.
Ci pentru că el descoperise că toate lucrurile pe care le avea nu răspundeau întrebării fundamentale a vieții sale.
Poți avea foarte multe și să simți că îți lipsește esențialul.
Și poți avea foarte puține și să nu mai simți că ești sărac.
Douăzeci și cinci de ani într-o peșteră. Două sute de ani în memoria oamenilor.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Cuviosului Onufrie în 2005, stabilind ziua de pomenire la 9 septembrie. Proclamarea solemnă a avut loc în același an la Vorona și Sihăstria Voronei.
Astăzi, moaștele sale sunt păstrate la Sihăstria Voronei, iar credincioșii continuă să ajungă în locurile în care pustnicul încercase cândva să dispară din ochii lumii.
Uneori trebuie să cobori ca să afli cât de sus poți ajunge
Viața lui Onufrie pare construită pe o contradicție.
Mai întâi urcă în societate.
Apoi renunță.
Pleacă.
Se ascunde.
Coboară până la simplitatea unei peșteri.
Și tocmai acolo viața lui capătă o dimensiune pe care funcția de odinioară nu i-o putuse oferi.
Pe 9 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona.
Un om care a cunoscut puterea și a renunțat la ea.
Un străin care a venit în Moldova și a făcut din pădurile ei casa sa.
Un pustnic care a vrut să fie uitat de lume.
Și pe care lumea încă îl pomenește.
Poate că nu tot ceea ce abandonăm reprezintă o pierdere.
Uneori trebuie să lași ceva în urmă pentru a afla ce merită, de fapt, păstrat.
Sfinte Cuvioase Onufrie de la Vorona, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!