Sfinții Neofit și Meletie. Pustnicii care au făcut din Muntele Sălbaticul o casă a rugăciunii

Omule, stai departe, spun unele locuri!
Unul dintre ele se numea chiar așa:
Muntele Sălbaticul.
Stâncă.
Pădure.
Ierni grele.
Depărtare de sate.
Și totuși, în urmă cu peste patru sute de ani, câțiva călugări de la Cozia au ales tocmai aceste locuri pentru a-și petrece viața.
Printre ei se aflau Neofit și Meletie, pomeniți de Biserică pe 3 septembrie.
Au plecat din mănăstire ca să găsească și mai multă liniște
În jurul anului 1600, șase monahi de la Mănăstirea Cozia s-au retras dincolo de Olt.
Daniil și Misail s-au așezat în locul unde avea să ia naștere Schitul Turnu.
Neofit și Meletie au urcat mai sus.
În Muntele Sălbaticul.
Ucenicii acestor pustnici aveau să pună mai târziu începuturile așezării monahale de la Stânișoara.
Nu au plecat pentru că urau lumea.
Au plecat pentru că voiau să audă mai limpede ceea ce zgomotul lumii acoperă atât de ușor. Voiau să audă mai clar vocea lui Dumnezeu, peste care lumea își pune zgomotul ei nebeunesc.
Neofit și-a săpat singur chilia în munte
Sfântul Neofit intrase de tânăr în Mănăstirea Cozia.
După ani de viață în obște, a cerut binecuvântarea starețului pentru a se retrage în pustie.
Și-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui.
Acolo avea să trăiască aproximativ 30 de ani.
Săptămâna o petrecea în rugăciune și post.
La anumite duminici și sărbători cobora la sihăstria de la Turnu, unde se spovedea și se împărtășea.
Treizeci de ani.
Într-o peșteră.
Fără confort.
Fără atenția nimănui.
Fără ca lumea să știe aproape nimic despre el.
A murit singur, iar trupul i-a fost găsit întâmplător
Neofit și-a sfârșit viața în peștera în care se nevoise.
Nu era nimeni lângă el.
Trupul său a fost descoperit de un călugăr de la Cozia care ducea hrană pustnicilor.
Monahul l-a coborât la mănăstire pentru a fi îngropat.
Dar tradiția păstrează o amintirie minunată.
În acea noapte, Neofit s-ar fi arătat în vis atât călugărului, cât și starețului, cerând ca trupul să îi fie dus înapoi în peșteră.
Și acolo a fost reașezat.
Pustnicul alesese acel loc în timpul vieții.
Și, potrivit tradiției, a vrut să rămână acolo și după moarte.
„Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi”
Sinaxarul păstrează și o scenă aproape brutală.
Unul dintre călugării care îi transportau trupul înapoi, obosit de drum, ar fi spus:
„Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi!”
Tradiția spune că imediat a fost pedepsit, iar după ce și-a recunoscut greșeala și ceilalți s-au rugat Sfântului Neofit, s-a vindecat.
Vestea s-a răspândit.
Oamenii au început să urce spre peștera pustnicului.
Locul în care un om căutase să nu fie cunoscut devenea loc de pelerinaj.
Meletie și drumul zilnic după apă
La mică distanță se nevoia Sfântul Meletie.
Și el fusese monah la Cozia.
Și el ceruse voie să plece în pustie.
Și-a săpat peștera în partea de sud a aceluiași munte și a rămas acolo mai bine de 40 de ani.
În fiecare zi cobora pentru a-și aduce apă cu un ulcior.
Ani la rând.
Același drum.
Aceeași urcare.
Aceeași coborâre.
La bătrânețe însă, puterile l-au părăsit.
Nu mai putea face drumul.
Izvorul care poartă și astăzi numele lui
Tradiția spune că Meletie s-a rugat lui Dumnezeu.
Iar lângă peștera sa a apărut un izvor.
Apa curge și astăzi, iar locul este cunoscut drept Izvorul lui Meletie.
Un pustnic care timp de ani întregi mersese după apă avea, la sfârșitul vieții, apa lângă chilia lui.
Imaginea are o forță aparte.
Omul face cât poate.
Merge.
Cară.
Urcă.
Rab­dă.
Iar atunci când nu mai poate, învață să primească. Cine va răbda până la sfârșit, se va mântui, zice Cartea Sfântă.
Ce căutau oamenii aceștia?
Privită din lumea noastră, viața lor poate părea greu de înțeles.
Noi încercăm permanent să economisim timp.

Să mergem mai repede.
Să avem mai mult confort.
Să fim conectați.
Ei au făcut exact invers.
Au renunțat aproape la tot.
Nu pentru că disprețuiau viața.
Ci pentru că voiau să o reducă la ceea ce considerau esențial.
Rugăciune.
Muncă.
Tăcere.
Împărtășire.
Au fugit de oameni și oamenii au venit după ei
Neofit și Meletie nu au plecat în munte ca să devină celebri. Nici din mândrie, ca să demonstreze că .. supraviețuiesc. Nu era show. Era retragere spre Dumnezeu, spre sânul lui cei cald, în lumea rece a pietrei.
Au plecat tocmai ca să dispară.
Și totuși, după patru secole, le știm numele.
Peșterile lor sunt cunoscute.
Oamenii urcă până la ele.
Moaștele Sfântului Neofit se păstrează la Mănăstirea Stânișoara, iar locurile nevoinței lor au rămas locuri de pelerinaj.
Cel mai adesea, omul care aleargă după faimă este uitat repede.
Iar omul care fuge de ea poate rămâne în memoria generațiilor.
Sfinți recunoscuți după patru sute de ani
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe Cuvioșii Neofit și Meletie în 2016, stabilind ca zi de pomenire 3 septembrie.
La aproximativ patru secole după viața lor, numele celor doi pustnici a intrat oficial în calendar.
Nu au construit palate.
Nu au condus armate.
Nu au lăsat averi.
Unul a lăsat o peșteră.
Celălalt, un izvor.
Și amândoi au lăsat o întrebare pentru omul grăbit de astăzi:
cât zgomot trebuie să eliminăm din viața noastră pentru a mai putea auzi ceea ce este cu adevărat important?
Pe 3 septembrie, Biserica îi pomenește pe Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Stânișoara.
Doi oameni care au urcat în Muntele Sălbaticul ca să se ascundă de lume.
Și pe care lumea nu i-a mai uitat.
Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!