Sfinții Zaharia și Elisabeta. Părinții care au așteptat o viață întreagă un copil

Sunt rugăciuni la care răspunsul vine repede? Uneori, da!
Dar există rugăciuni pe care omul le poartă ani întregi.
Atât de mult, încât la un moment dat poate începe să creadă că răspunsul nu va mai veni niciodată.
Zaharia și Elisabeta ajunseseră la bătrânețe.
Erau căsătoriți de mult.
Își trăiseră viața în credință.
Dar nu aveau copii.
Pe 5 septembrie, Biserica îi pomenește pe Sfântul Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta, părinții celui care avea să devină Sfântul Ioan Botezătorul.
Doi oameni drepți și o mare lipsă
Evanghelia după Luca spune despre ei ceva foarte important:
erau oameni drepți înaintea lui Dumnezeu.
Și totuși, viața lor nu era lipsită de suferință.
Elisabeta nu putea avea copii, iar amândoi erau deja înaintați în vârstă.
Este o imagine care corectează o idee foarte răspândită.
Faptul că omul este credincios nu înseamnă că viața îi va fi lipsită de încercări.
Uneori poți face tot ceea ce crezi că este bine și, cu toate acestea, să existe în viața ta un loc care doare.
Zaharia și Elisabeta știau lucrul acesta.
Într-o zi, Zaharia intră în Templu
Zaharia era preot.
Într-o zi, îi vine rândul să intre în Templul din Ierusalim și să aducă tămâierea.
Era un act cultic pe care îl făcea, după rânduială.
O slujire pe care o făcuse de multe ori.
Numai că de data aceasta, lângă altar, apare îngerul Gavriil.
Și îi spune ceva aproape imposibil de crezut:
Elisabeta va avea un fiu.
Iar copilul va avea un rost sfânt.
Va pregăti poporul pentru venirea Domnului.
Zaharia e măcinat de îndoială
Devine foarte omenească istorsirea din acel spațiu al întâlnirii cu divinul.
Zaharia era preot.
Era un om credincios.
Se afla chiar în Templu.
În fața lui stătea un înger.
Și totuși, se îndoiește.
Întreabă cum este posibil, de vreme ce el și Elisabeta sunt bătrâni.
Nu este greu să îl înțelegem.
Uneori așteptăm atât de mult un lucru, încât atunci când ni se spune că se va fi, primul nostru răspuns nu mai este bucuria.
Este neîncrederea.
Am învățat deja să trăim fără el.
Preotul care iese din Templu fără glas
Pentru îndoiala sa, Zaharia primește un semn.
Nu va mai putea vorbi până la împlinirea celor vestite.
Intrase în Templu să slujească.
Iese de acolo mut.
Oamenii îl așteaptă afară și își dau seama că s-a întâmplat ceva neobișnuit.
Urmează luni de tăcere.
Poate că nu este întâmplător.
Uneori, înainte de un cuvânt foarte mare, vine o perioadă de tăcere.
Elisabeta rămâne însărcinată
Ceea ce părea imposibil se întâmplă.
Elisabeta așteaptă un copil.
Femeia care probabil auzise ani întregi întrebări, judecăți și compătimiri devine mamă la bătrânețe.
Iar în casa lor începe o istorie care va ajunge în Evanghelie.
Copilul lor nu va fi un om oarecare.
Va fi Ioan Botezătorul.
Cel care va trăi în pustie.
Cel care va chema oamenii la pocăință.
Cel care Îl va boteza pe Hristos în Iordan.
Maria vine la Elisabeta
În aceeași perioadă, o altă femeie primește o veste imposibilă.
Fecioara Maria află că Îl va naște pe Hristos.
Îngerul îi spune și că Elisabeta, rudenia ei, așteaptă un copil la bătrânețe.
Maria pleacă să o întâlnească.
Evanghelia păstrează una dintre cele mai frumoase întâlniri dintre două mame.
Una foarte tânără.
Cealaltă foarte bătrână.
Una Îl poartă pe Hristos.
Cealaltă îl poartă pe cel care Îi va pregăti calea.
În clipa întâlnirii lor, Ioan saltă în pântecele Elisabetei.
Înainte ca cei doi copii să se vadă vreodată, povestea lor se întâlnește deja.
„Numele lui este Ioan”
După nașterea copilului, rudele presupun că el va primi numele tatălui.
Era firesc.
Dar Elisabeta spune:
Ioan.
Oamenii se miră.

Îl întreabă pe Zaharia.
El cere o tăbliță și scrie:
„Ioan este numele lui.”
În acel moment, își recapătă glasul.
Luni întregi nu putuse vorbi.
Iar când poate din nou, primul lucru pe care îl face este să-I mulțumească lui Dumnezeu.
Uneori răspunsul vine când noi am încetat să-l mai așteptăm
Istoria sfinților Zaharia și a Elisabeta este a așteptării.
Nu știm câți ani s-au rugat pentru un copil.
Știm doar că răspunsul a venit când, biologic vorbind, nu mai părea posibil.
Asta nu înseamnă că fiecare dorință neîmplinită se va împlini exact cum vrem.
Credința nu este o formulă prin care obținem lucrurile pe care le cerem.
Dar viața lor ne amintește ceva:
faptul că nu vedem încă un răspuns nu înseamnă neapărat că ușa s-a închis.
Bucuria lor avea să fie urmată și de suferință
Viața acestei familii nu devine, după nașterea lui Ioan, una liniștită.
Tradiția bisericească spune că, atunci când Irod a început uciderea pruncilor, Elisabeta a fugit cu Ioan și s-a ascuns într-o peșteră.
Zaharia a rămas la Templu.
Pentru că nu a vrut să spună unde se afla copilul său, tradiția spune că a fost ucis între Templu și altar.
Omul care își așteptase atât de mult fiul avea să moară pentru a-l proteja.
Nu toate familiile sfinte au avut vieți liniștite
Uneori ne imaginăm sfințenia ca pe o existență fără conflicte.
Viața lui Zaharia și Elisabeta spune altceva.
Au cunoscut:
așteptarea,
neputința,
îndoiala,
frica,
persecuția,
pierderea.
Dar prin toate acestea au rămas împreună.
Poate acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica îi pomenește împreună.
Nu numai ca părinții unui sfânt.
Ci ca doi oameni care au parcurs împreună un drum foarte greu.
Copilul pentru care s-au rugat nu le-a aparținut numai lor
Există și ceva profund în devenirea lui Ioan.
Zaharia și Elisabeta îl primesc după o viață de așteptare.
Dar nu îl păstrează pentru ei.
Copilul lor va pleca în pustie.
Va deveni proroc.
Va trăi auster.
Va mustra un rege.
Și va muri martir.
Uneori părinții cresc copii care vor merge pe drumuri pe care ei nu le-au imaginat.
A iubi un copil înseamnă, în cele din urmă, și a accepta că viața lui nu ne aparține. Pasarea pe care o iubești, o lași să zboare.
Așteptarea nu este întotdeauna timp pierdut
În lumea noastră, aproape orice întârziere ne enervează.
Vrem răspuns instantaneu.
Livrare rapidă.
Rezultate imediate.
Confirmări în câteva secunde.
Viața lui Zaharia și Elisabeta vine dintr-o altă logică.
Unele lucruri cresc încet.
Unele răspunsuri vin după ani.
Unele sensuri devin clare numai privind în urmă.
Și poate că timpul în care ni se pare că nu se întâmplă nimic este, de fapt, timpul în care se pregătește ceva.
Pe 5 septembrie, Biserica îi pomenește pe Sfântul Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta.
Doi oameni ajunși la bătrânețe fără copil.
Doi oameni care aproape renunțaseră să mai creadă că lucrul acesta este posibil.
Și părinții celui despre care Hristos avea să vorbească drept unul dintre cei mai mari oameni născuți din femeie.
Uneori, ultimul capitol schimbă sensul tuturor paginilor de dinainte.
Sfinților și Drepților Zaharia și Elisabeta, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!