Or fi ele textele texte, dar și textele au locul lor.
Să fii actor, regizor sau artist, în general, nu înseamnă să fii un simplu aparat de reproducere. Arta presupune alegere, discernământ, filtre. Presupune să înțelegi nu numai textul pe care îl ai în față, ci și publicul căruia i te adresezi.
Mi-am amintit de o întâmplare mai veche.
Când Matei era licean, a jucat în piesele de teatru puse în scenă cu clasa la Colegiul „B. P. Hasdeu”. La un moment dat și-a dorit să facă și un curs de teatru în București. S-a înscris, iar eu îl însoțeam. Ca să nu stau degeaba prin mașină cât era el la curs, m-am înscris și eu.
La început, totul a fost interesant.
Până când a apărut textul.
Un text scabros, plin de expresii pe care mie îmi era efectiv imposibil să le rostesc în fața fiului meu. Și cred că nici lui nu-i era prea ușor să le rostească în fața mea.
Am găsit până la urmă niște soluții, am înlocuit unele cuvinte și am trecut peste moment. Dar am rămas cu o întrebare: de ce devenise vulgaritatea aproape o condiție a modernității teatrale?
Ieri îi povesteam lui Matei despre o întâmplare petrecută la un spectacol din Buzău. M-a ascultat și mi-a răspuns scurt:
„Știu. De aceea prefer piesele vechi.”
Replica lui spune mai mult decât multe cronici teatrale.
Este foarte neplăcut să te trezești în mijlocul unei săli și să fii bombardat cu obscenități, alături de alți oameni veniți acolo cu bună-credință. Apare o jenă ciudată. Aproape că simți că ochii celorlalți sunt pe tine, de parcă tu ai rosti ceea ce se aude de pe scenă.
Și totuși stăm.
Pentru că ni s-a spus că este artă. Pentru că am cumpărat bilet. Pentru că am venit să ne „culturalizăm”. Pentru că nu vrem să fim catalogați drept înapoiați, pudibonzi sau incapabili să înțelegem teatrul contemporan.
Scriu aceste rânduri și pornind de la o întâmplare care mi-a fost povestită de o persoană pe care o apreciez foarte mult.
La un spectacol jucat la Buzău, în care apărea Florin Piersic Jr., medicul Viorel Bojoc, un profesionist cunoscut în comunitatea buzoiană, ar fi reacționat revoltat la limbajul extrem de vulgar al piesei de genul:
„Domnule, nu se poate vorbi așa pe scenă.”
Răspunsul actorului ar fi venit simplu:
„Acesta este textul. Noi suntem actori, spunem un text”
Desigur.
Acesta este textul.
Dar tocmai de aici începe discuția.
Nu vorbim despre un teatru pentru pudibonzi și nici despre iluzia că scena trebuie să fie un spațiu steril, în care oamenii să vorbească numai într-un limbaj impecabil.
Teatrul a coborât dintotdeauna în zonele incomode ale existenței. Pasiune, sexualitate, violență, crimă, degradare, nebunie, trădare. Shakespeare nu este tocmai un autor de felicitări aniversare.
Problema nu este existența cuvântului obscen.
Problema este măsura.
Faptul că un cuvânt se află într-un text dramatic nu îl transformă automat într-o necesitate artistică. După cum nici nuditatea, nici violența și nici șocul nu devin artă numai pentru că au fost urcate pe scenă.
Contează contextul. Contează proporția. Contează rostul. Contează și publicul.
Uneori un singur cuvânt brutal poate spune enorm despre un personaj. Poate descrie un mediu, poate exprima furia, disperarea sau dezintegrarea unei conștiințe. Atunci vulgaritatea poate avea o funcție artistică.
Dar când obscenitatea devine registrul aproape permanent al spectacolului, spectatorul are dreptul să întrebe:
Mai este expresivitate sau pur și simplu inflație verbală?
Arta nu trebuie să fie cuminte.
Dar nici șocul nu este sinonim cu profunzimea.
Există uneori tentația de a considera că tot ceea ce scandalizează este curajos și că tot ceea ce depășește o limită este automat modern.
Numai că transgresiunea repetată mecanic încetează să mai transgreseze ceva.
După al douăzecilea cuvânt obscen nu mai există nici surpriză, nici provocare. Rămâne doar zgomotul.
Iar aici cred că unii creatori fac o eroare importantă: confundă libertatea artistică cu absența oricărei obligații față de spectator.
Teatrul este și un spațiu public.
Oamenii își cumpără bilet, își iau familia, prietenii sau copiii mai mari și intră într-o sală pentru o experiență artistică. Libertatea creatorului trebuie apărată, firește. Dar ea nu anulează libertatea spectatorului de a spune:
„Pentru mine, aici s-a depășit o limită.”
Replica „acesta este textul” nu rezolvă totul.
Artistul nu este xerox.
Regizorul nu este xerox.
Teatrul însuși este interpretare, selecție și asumare.
Sunt texte pe care le alegi și texte pe care le poți refuza. Nu există autocenzură? Există replici pe care le accentuezi și replici pe care le temperezi. Există un public pe care îl provoci și unul pe care îl alungi.
Arta este omorâtă tocmai de făuritorii ei și apoi se strigă că oameni-s inculți, că nu mai merg la teatru.
Se întreabă mirați de ce publicul preferă Netflix, de ce tinerii nu mai vin la teatru și de ce sălile nu se mai umplu.
Poate că răspunsul nu este întotdeauna în lipsa de educație a publicului.
Poate că, uneori, publicul pur și simplu a obosit să plătească pentru a fi agresat.
Și atunci se întoarce spre piesele vechi.
Nu neapărat pentru că sunt vechi.
Ci pentru că, adesea, știau să vorbească despre cele mai întunecate lucruri ale omului fără să confunde vulgaritatea cu valoarea.
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Ceai de urzică
