Când Dumnezeu începe acolo unde noi am pus punctul

Uneori ne rugăm pentru ceva atât de mult, încât ajungem să ne obișnuim cu lipsa lui. La început cerem cu speranță. Apoi, poate, ceva mai încet. Mai târziu, aproape numai din obișnuință. Și într-o zi încetăm aproape să mai credem că lucrul acela se poate întâmpla.

Zaharia și Elisabeta ajunseseră acolo. Erau bătrâni, nu aveau copii și, omenește vorbind, istoria părea încheiată.

Numai că pe 23 septembrie Biserica pomenește tocmai momentul în care ceea ce părea imposibil începe să se întâmple: Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Zaharia era preot și își împlinea slujirea la Templul din Ierusalim. În ziua în care i-a venit rândul să aducă tămâiere, a intrat în sanctuar. Afară, oamenii se rugau. Înăuntru avea să se întâmple ceva care îi va schimba întreaga viață.

I se arată Arhanghelul Gavriil și îi spune:

„Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată.”

Elisabeta va naște un fiu, iar numele lui va fi Ioan.

Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase propoziții ale întregii istorii: rugăciunea ta a fost ascultată.

Zaharia se rugase. Nu știm de câte ori și nici câți ani. Probabil că la început ceruse un copil cu multă speranță. Timpul însă trecuse. Elisabeta îmbătrânise. El însuși îmbătrânise. Și totuși rugăciunea aceea nu fusese uitată.

Răspunsul vine atât de târziu, încât tocmai omul care se rugase nu îl mai poate crede.

Este unul dintre momentele cele mai omenești ale Evangheliei. Zaharia era preot. Se afla în Templu. În fața lui era un înger. Și totuși întreabă cum va putea fi posibil.

El este bătrân. Elisabeta este bătrână.

Parcă ar spune:

„Doamne, m-am rugat pentru aceasta, dar acum mi se pare prea târziu.”

Pentru îndoiala lui, Arhanghelul îi spune că va rămâne fără glas până când toate cele vestite se vor împlini.

Aici apare poate una dintre marile lecții ale acestei zile: uneori Dumnezeu răspunde după ce noi ne-am construit deja viața fără răspunsul pe care îl așteptam.

Nu este greu numai să aștepți. Greu este și ceea ce se întâmplă după multă așteptare. Începem să ne reorganizăm viața. Acceptăm. Ne spunem: „Asta este. Nu a fost să fie. Trebuie să merg mai departe.”

Și uneori tocmai atunci se redeschide ceea ce noi consideram definitiv închis.

Zaharia primise răspunsul după ce limitele biologice îi spuneau că răspunsul nu mai putea veni.

Când iese din Templu, oamenii îl așteaptă. Observă că întârziase. Îl văd, dar Zaharia nu le poate spune ce s-a întâmplat. Face numai semne, iar ei înțeleg că avusese o vedenie.

Este o scenă impresionantă. Un om tocmai primise una dintre cele mai mari vești ale vieții sale și nu o putea povesti nimănui.

Urmează luni de tăcere.

Poate că există și aici un sens. Nu toate lucrurile mari trebuie explicate imediat. Unele trebuie mai întâi trăite.

După acele zile, Elisabeta rămâne însărcinată. Femeia care ajunsese la bătrânețe fără copil purta acum în pântece pe cel care avea să devină Înaintemergătorul Domnului.

Nu știm ce a simțit în prima zi. Bucurie, teamă, neîncredere sau toate deodată. Știm însă că ceea ce fusese pentru ea o rană de o viață începea să capete un sens pe care nu și l-ar fi putut imagina.

Pentru că fiul care venea nu era numai răspunsul primit de doi părinți.

Aici istoria se lărgește.

Zaharia și Elisabeta doreau un copil. Fiul lor avea însă să primească o misiune mult mai mare decât bucuria unei familii.

Arhanghelul spune despre el că va fi mare înaintea Domnului și că va pregăti poporul pentru venirea Lui.

Ioan avea să trăiască în pustie, să predice pocăința, să boteze în Iordan și să-L arate lumii pe Hristos. În cele din urmă, avea să moară pentru că nu a acceptat să tacă în fața păcatului.

Părinții cereau un fiu.

Primeau și un proroc.

Așa descoperim că există rugăciuni al căror răspuns este mai mare decât cererea.

Noi cerem de multe ori lucruri foarte concrete: sănătate, un copil, un loc de muncă, o împăcare, ieșirea dintr-o problemă. Vedem nevoia zilei de astăzi. Nu putem vedea întotdeauna ce poate începe de acolo peste zece, douăzeci sau cincizeci de ani.

Zaharia și Elisabeta doreau să devină părinți. Nu puteau ști ce loc va ocupa fiul lor în istoria mântuirii.

Uneori răspunsul la rugăciune nu înseamnă doar că primim ceea ce am cerut. Poate însemna că începe ceva mult mai mare decât noi.

Lunile trec, iar Zaharia rămâne fără glas. Când copilul se naște, rudele vor să îi dea numele tatălui. Elisabeta spune însă că se va numi Ioan.

Oamenii se miră și îl întreabă pe Zaharia.

El cere o tăbliță și scrie:

„Ioan este numele lui.”

Atunci își recapătă glasul, iar primul lucru pe care îl face este să-L binecuvânteze pe Dumnezeu.

Omul care nu putuse crede vestea devenise martorul împlinirii ei.

De aceea, istoria lui Zaharia spune și ceva important despre credință. Credința nu înseamnă să nu ai niciodată îndoieli.

Zaharia se îndoiește. Întreabă. Nu poate crede. Și totuși Dumnezeu nu renunță la el.

Îndoiala nu devine capătul relației. Devine parte a drumului.

Zaharia învață să creadă trecând chiar prin propria necredință.

Pe 23 septembrie nu sărbătorim încă nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătorim începutul.

Copilul nu s-a născut încă. Nu a predicat nimic. Nu a botezat pe nimeni. Nu a intrat în pustie. Tot ceea ce va deveni există acum numai ca promisiune.

Poate tocmai aceasta este frumusețea sărbătorii.

Noi iubim rezultatele. Vedem ceea ce s-a împlinit și îi înțelegem valoarea. Biserica ne invită însă să cinstim și începuturile nevăzute.

O sămânță.

O sarcină.

O chemare.

O hotărâre.

Momentul în care ceva există încă numai în ascuns.

Nu tot ceea ce este nevăzut este inexistent.

Copilul nu putea fi văzut, dar viața lui începuse. Și din acel început aproape imperceptibil avea să vină cel despre care Hristos va spune că între cei născuți din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul.

Uneori cele mai mari lucruri din viața noastră încep într-un mod pe care nimeni nu îl observă.

Iar istoria lui Zaharia ne mai pune înainte un gând: poate că încă nu este prea târziu.

„Prea târziu” este una dintre expresiile pe care le rostim cel mai ușor atunci când anii trec.

Prea târziu să schimb.

Prea târziu să învăț.

Prea târziu să repar.

Prea târziu să mă apropii.

Prea târziu să încep.

Desigur, există lucruri pentru care timpul biologic sau împrejurările impun limite reale. Credința nu înseamnă negarea realității.

Dar viața lui Zaharia ne avertizează să nu declarăm imposibil prea repede ceea ce nu depinde numai de calculele noastre.

Pe 23 septembrie, Biserica prăznuiește Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Este o zi despre un bătrân care nu mai putea crede că rugăciunea lui va primi răspuns.