Atunci când vorbim despre impresionism, vorbim aproape inevitabil despre lumină, despre clipă, despre schimbare și despre încercarea pictorului de a surprinde realități și felul în care acestea se oferă privirii într-un anumit moment. Lumina nu mai este doar mijlocul prin care obiectele devin vizibile. Ea pătrunde aparent în lucruri, le tulbură contururile, le schimbă culoarea și consistența, le face când solide, când aproape imateriale. Același obiect, privit într-o altă oră a zilei, pare să devină un alt obiect.
De aici se poate naște însă o întrebare care depășește istoria stilurilor și intră în teritoriul teologiei: ce se întâmplă cu sacrul într-o cultură artistică în care însăși realitatea vizibilă încetează să mai fie fixă? Dispare sacrul odată cu slăbirea convențiilor picturii religioase tradiționale sau continuă să existe într-un alt regim al imaginii?
O asemenea întrebare presupune și asumarea unei libertăți de interpretare. Dacă artiștii moderni și-au permis să privească diferit teme moștenite, să schimbe culoarea, locul, timpul sau chiar structura unei scene biblice, și privitorul contemporan își poate asuma libertatea de a privi aceste opere prin propriul său orizont cultural. În cazul de față, prin ochiul teologului. Această libertate nu înseamnă însă arbitrar. Opera trebuie să ofere punctul de plecare al interpretării.
În fond, chiar tradiția creștină ne arată că fidelitatea nu presupune uniformitatea expresiei. Avem patru Evanghelii, nu una singură. Aceeași Persoană a lui Hristos și același nucleu al evenimentului mântuitor sunt mărturisite prin perspective, accente și sensibilități diferite. Inspirația nu anulează personalitatea autorului, ci lucrează prin ea. Fără a pune pe același plan inspirația scripturistică și creația artistică, această pluralitate ne amintește că unitatea sensului nu cere identitatea limbajului.
Din această perspectivă, două concepte teologice pot deveni instrumente fertile de lectură: anamneza și transfigurarea. Anamneza privește timpul, posibilitatea ca trecutul să nu rămână închis în trecut. Transfigurarea privește vizibilul, posibilitatea ca aceeași realitate să se descopere într-o lumină nouă fără să-și piardă identitatea. Nu este vorba despre identificarea picturii cu actul liturgic și nici despre atribuirea unei intenții teologice explicite acestor artiști. Este vorba despre rezonanțele pe care imaginile lor le pot produce într-o conștiință formată teologic.
Seria Catedralei din Rouen a lui Claude Monet constituie un punct de plecare privilegiat. Monet revine de zeci de ori asupra aceleiași fațade. Edificiul rămâne același, piatra rămâne aceeași, dar lumina îl transformă neîncetat. Catedrala poate fi aurie, albăstruie, violetă sau cenușie; uneori pare masivă, alteori aproape dizolvată în atmosferă.
Monet nu urmărea aici o demonstrație teologică. Îl interesa percepția. Dar tocmai această percepție poate deveni, pentru teolog, o metaforă care să-I ajute o oarece formă de asimilare, o iconomie, cum s-ar spune în limbaj teologic. Lumina nu schimbă identitatea pietrei. Îi schimbă glasul. Materia nu este anulată, ci ni se descoperă altfel.
Într-un sens analogic, putem vorbi despre o transfigurare a vizibilului. Aceeași realitate rămâne ea însăși, dar apare într-un alt regim al luminii. Iar experiența bisericii confirmă, într-un plan diferit, acest paradox al permanenței și schimbării. Aceeași biserică este alta la botez și la înmormântare, în noaptea Învierii și într-o după-amiază în care este goală, la Liturghie și în liniștea dintre slujbe. Zidurile sunt aceleași, altarul este același, icoanele sunt aceleași, dar spațiul trăit nu este identic.
Nici omul care pătrunde în acel spațiu nu este mereu același. Uneori intră cu bucurie, alteori cu vinovăție, cu teamă, cu recunoștință sau cu îndoială. Biserica rămâne, dar întâlnirea se schimbă. De aceea Monet ne poate sugera un lucru important: permanența nu trebuie confundată cu imobilitatea. Sacrul nu este obligat să îmbătrânească odată cu limbajele prin care a fost exprimat. Sacrul rămâne, în timp ce veșmintele culturale ale întâlnirii cu el se schimbă.
Cu Paul Gauguin, problema se mută de la percepție spre conștiință. În Vision after the Sermon, femeile bretone tocmai au ascultat predica despre lupta lui Iacob cu îngerul. Evenimentul biblic apare în tabloul lui Gauguin nu ca fapt petrecut fizic în fața lor, ci ca viziune născută în conștiința lor. Pictorul nu reprezintă numai istoria biblică. Reprezintă ceea ce relatararea biblică produce în omul care o primește.
Cuvântul ascultat naște imagine. Evenimentul îndepărtat intră în prezentul celor care l-au auzit, chiar în substratul lor ființial. Femeile nu călătoresc spre lumea lui Iacob; lumea lui Iacob vine la ele.
Aici se deschide posibilitatea unei comparații cu anamneza. În experiența liturgică, Jertfa lui Hristos nu este repetată, pentru că este unică, dar nici redusă la amintirea unui eveniment mort. Învierea le-a dat apostolilor forța să umble prin lume pentru un Înviat. Prin anamneză, evenimentul mântuitor este făcut prezent sacramental comunității. Pictura lui Gauguin nu săvârșește, desigur, o asemenea actualizare sacramentală. Dar mă ducr cu gândul la o posibilă analogie ideatică: ceea ce s-a petrecut atunci refuză să rămână numai atunci.
Anamneza aduce evenimentul în prezent, iar transfigurarea face prezentul capabil să îl primească.
Această idee devine și mai puternică în Hristosul galben. Golgota nu mai este plasată într-un decor care încearcă să reconstituie Ierusalimul secolului I. Ea apare în Bretania, în mijlocul unei lumi contemporane artistului. Personajele poartă hainele timpului său, iar peisajul este cel pe care îl cunoștea.
Această libertate nu trebuie interpretată obligatoriu ca o ruptură radicală a artei de sacru. Tema rămâne biblică. Crucea rămâne în centru. Hristos rămâne recognoscibil. Mai potrivit ar fi să vorbim despre libertatea limbajului artistic în interiorul unei memorii care continuă să fie biblică.
Sacrul traversează astfel epocile asemenea unui trup care își poate schimba veșmintele fără să-și piardă identitatea. Uneori apare în aurul icoanei bizantine, alteori în clarobscurul baroc, în galbenul lui Gauguin sau în tușa neliniștită a lui Van Gogh. Schimbarea veșmântului nu trebuie confundată cu dispariția celui care îl poartă.
Mai mult, mutarea Golgotei în contemporaneitatea artistului produce o consecință morală. Atât timp cât scena rămâne la o mare distanță istorică, privitorul poate judeca foarte ușor oamenii trecutului. Dar dacă Golgota devine contemporană, întrebarea nu mai este doar „ce au făcut ei?”, ci „ce aș face eu?”.
Dacă refaceri din timpul biblic ar intra astăzi – ca present – în lumea mea, l-aș recunoaște? Aș rămâne? Aș trece mai departe? Aș judeca? Aș contempla? Actualizarea artistică devine astfel și actualizare morală. Tabloul îl scoate pe privitor din confortul distanței istorice și îl introduce în interiorul întrebării. Imaginea poate fi acceptată ca o transpunere ființială în pridvorul alegerii personale. Vreți pe Baraba?, poate suna imaginea premergătoare fondului galben din picitură.
În acest punct, apropierea de limbajul liturgic devine sugestivă. Liturghia folosește frecvent acel extraordinar „astăzi”: astăzi Se naște, astăzi Se răstignește, astăzi înviază. Nu pentru că istoria s-ar repeta, ci pentru că realitatea mântuitoare nu rămâne captivă unei date. Într-o lectură teologică a lui Gauguin, putem spune că sacrul nu aparține numai istoriei în care s-a manifestat, ci poate deveni contemporan fiecărei generații care îl primește.
Cu Vincent van Gogh, această anamneză artistică dobândește încă o formă. În Pietà după Delacroix, artistul pornește de la o imagine moștenită, dar nu o reproduce mecanic. O trece prin propria sensibilitate. Tema rămâne aceeași, însă culoarea, linia și tensiunea tușei o fac să aparțină incontestabil lui Van Gogh. Tradiția nu este depozitată, ci retrăită.
Biserica are Sfânta Tradiție, ca izvor principal alături de Sfânta Scriptură. A fost nevoie de culoare. Și Biblia astfel a primit-o. Tradiția sfântă e adjunvant, dar cu ea doza biblică atinge mai efficient mintea și sufletul. Și nu doar atât. Trasiția actualizează. O tradiție care poate doar să repete identic riscă să devină arhivă. O tradiție vie poate păstra identitatea sensului și, în același timp, poate găsi un limbaj nou.
Lucrarea care împinge cel mai departe această interpretare este Învierea lui Lazăr după Rembrandt. Van Gogh pornește de la compoziția lui Rembrandt, dar elimină figura lui Hristos. Rămân Lazăr, surorile sale, lumina și marele disc solar.
Hristos nu mai este reprezentat, dar minunea nu dispare. Lazăr se ridică. Viața revine. Lumina rămâne.
Aici lectura teologică poate deveni deliberat alegorică. Nu putem afirma că Van Gogh a intenționat o asemenea teologie. Dar tabloul poate suporta întrebarea: dacă Hristos nu mai este reprezentat, înseamnă că Hristos nu mai este prezent? Imanență? Trancendență?
Pentru privitorul creștin, soarele poate primi și rezonanța vechii imagini a „Soarelui dreptății”. Nu este nevoie să identificăm mecanic discul solar cu Hristos. Mai fertil este paradoxul: figura celui care dă viață lipsește, dar lumina vieții continuă să lucreze. E fără să fie.
Absența reprezentării nu înseamnă absența prezenței.
Creștinismul însuși trăiește într-un anumit sens acest paradox. După Înălțare, Hristos nu mai este prezent în lume în forma vizibilă în care mergea pe drumurile Galileii. Credința creștină nu deduce de aici absența Sa, ci vorbește despre o altă modalitate a prezenței.
Din acest motiv, tabloul lui Van Gogh permite o formulă care nu se închide teologiei: Hristos nu mai trebuie să fie pictat pentru ca învierea să rămână posibilă în interiorul imaginii. Figura dispare, dar lumina rămâne. Viața rămâne. Minunea rămâne posibilă.
Privite împreună, cele trei experiențe configurează un traseu coerent. La Monet, lumina transfigurează materia. La Gauguin, anamneza apropie timpul sacru de prezent și transformă prezentul într-un spațiu capabil să primească evenimentul biblic. La Van Gogh, însăși tradiția imaginii este transfigurată, până în punctul în care figura poate dispărea fără ca sensul prezenței să fie anulat.
Lumină. Actualizare. Prezență.
Sau, într-o formulă mai existențială: a vedea, a retrăi, a crede.
Cred că modernitatea artistică nu trebuie descrisă exclusiv ca momentul în care sacrul părăsește arta. Simt în fața imaginilor că s-a petrecut ceva mai subtil: sacrul și-a schimbat locul în interiorul imaginii. Din reprezentarea explicită poate trece în lumină. Din trecut poate intra în prezent. Din imagine poate pătrunde în conștiința privitorului. Din figură poate deveni prezență.
De aceea, ceea ce am numit anamneza artistică a sacrului nu înseamnă repetarea trecutului. Înseamnă capacitatea imaginii de a nu lăsa trecutul să devină mort. De a-l face să ne privească din nou. De a transforma o întrebare veche în întrebarea noastră.
Modernitatea schimbă formele reprezentării, dar nu elimină neapărat sacrul. Uneori îl mută din reprezentare în experiență.
Iar întrebarea finală rămâne deschisă: atunci când sacrul nu mai apare în formele în care eram obișnuiți să îl recunoaștem, înseamnă oare că a dispărut sau trebuie să învățăm să-i recunoaștem prezența într-o lumină nouă?
Forța artei pe care creștinismul o îmbrățisează cu atâta pasiune – uneori până la rupture, ca în epoca Reformei – poate fi aceea să schimbe veșmântul fără să ucidă memoria, să transforme imaginea fără să golească prezența și să lase lumina unei realități vechi să cadă mereu altfel peste oamenii unui timp nou.
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
