Astăzi ne-am despărțit de doamna profesoară Matilda Anghel.

Poate, cuvântul „despărțire” nu este cel potrivit.
Înaintea slujbei am vorbit cu o prietenă a familiei, Sandra, venită din Germania. Mi-a spus simplu că nu a venit la o înmormântare, ci la un rămas-bun, pentru că ea crede că va urma revederea, cu cea pe care o numea mama de România a dânsei. Acolo, printre lacrimile copiilor și ale nepoților, am încercat să așez această credință în inimile celor din familie ca să privească această plecare ca pe o despărțire care poartă în ea făgăduința revederii.
Doamna profesoară Matilda Anghel împlinise 84 de ani la 1 august.
Dar anii spun prea puțin despre un om. Mai important este ceea ce a încăput în ei.
Alături de domnul profesor Aurel Angel a trăit mai bine de șase decenii, aproximativ 64 de ani de viață împreună. Erau, într-un fel, două naturi care se completau. Dânsul, expansiv, deschis, cu o prezență care umplea încăperea. Doamna, cumpătată, liniștită, măsura care dădea echilibru acestei energii. Un Yin și Yang al unei căsnicii lungi, în care două caractere nu s-au anulat unul pe celălalt, ci s-au întregit.
Au trăit asemenea unor intelectuali adevărați, într-o casă în care cărțile făceau parte din viața de fiecare zi. O viață cu ceva boem, dar și cu o ordine aproape desăvârșită, cu prietenii, lectură, cultură, școală și, mai presus de toate, familie și multe, multe călătorii, mai ales în China și Germania, la copii și cu copiii.
Înainte ca sicriul să fie coborât în mormânt, capacul a fost deschis pentru ultima dată. Alături de doamna profesoară se afla un volum de Cehov, care începea cu Pescărușul.
Nu știu dacă se putea găsi un simbol mai potrivit pentru o asemenea viață. O carte așezată lângă un om care trăise între cărți. Cehov, însoțind-o până la capătul drumului văzut. Cultura rusă, purtată în școli românești, dar și pe alte meridiane.
Doamna Matilda Anghel a fost și un dascăl împlinit. A predat la Liceul Sanitar, la Liceul de Chimie și la Liceul Pedagogic. Generații de elevi au cunoscut-o în această ipostază. Nepoata sa, Ioana, își amintea uneori severitatea bunicii, deși în textul pe care l-a scris în spune simplu Buna. Dar cred că, privind de la distanța anilor, acea severitate capătă un alt nume: seriozitate, dar și rigoare ori precizie. Respect pentru ceea ce ai de făcut și pentru oamenii în fața cărora o faci.
Ioana a scris despre Buna ei un text foarte frumos, pe care-l redau integral la sfârșit. Deși distanțele dintre ei au fost mari și viața i-a purtat prin lume, verile îi aduceau din nou împreună. Buna știa să transforme venirea nepoților într-o sărbătoare a prgătirilor: dulciurile lor preferate, bunătățile pregătite din timp, grija pentru fiecare.
Și mai era ceva.
Le tricota lucruri care să le țină de cald iarna.
Poate părea un gest mărunt. Dar acești copii care au călătorit prin lume au purtat cu ei hainele lucrate de mâinile Bunei.

Eu am cunoscut-o ca pe un om liniștit și cald. Un om care nu avea nevoie să ocupe centrul unei încăperi pentru a fi prezent.
Lasă în urmă copiii extraordinar de educați, iar modul de organizare al despărțirii a fost un act de educație, în sine. Dan și Cristina, și nepoatele, Ioana, Miruna și Diana au plâns mult. Nu a fost plansul disperării. A fost regretul despărțirii, alinat puțin doar de faptul că ultimele luni de viață nu au fost prea bune pentru doamna profesoară. A suferit mult. Nu-și mai aparținea sineși. A trebuit să facă față la tot felul de înțepături și suferințe.

Da, plecările sunt triste, dar, uneori sunt și adevărate purificări prin suferință.

A lăsat casa caldă a dânșilor mai goală.

Cu mulți ani în urmă, Ioana, pe atunci copil, mi-a dăruit un desen. Desenase o casă. Avea, cred, în jur de 12 ani. Astăzi are 28. Casa de atunci o avea și pe Buna. De azi nu o mai are. A plâns azi și copilul de atunci. A plâns mult Ioana. A plâns mult Diana. A plâns mult Miruna.

Da, credem în revedere. Iar până atunci, așa cum spunea prietenul de o viață al familiei Anghel, domnul arhitect Aurelian Mareș, să ne lăsăm în voia Domnului.

Bunica mea, Buna, s-a stins.

S-a născut în 1942, în Anul Calului, și tot în Anul Calului a plecat dintre noi. Un sfârșit auspicios al unui ciclu și începutul unuia nou. Îi doresc călătorie lină și drum bun spre lumea de dincolo.

Chiar dacă am trăit la mare distanță unii de alții — noi în China, iar bunicii mei în România — am petrecut fiecare vară împreună, fără excepție.

Buna ne întâmpina întotdeauna acasă cu toate mâncărurile noastre preferate. Nu doar cu un singur fel de mâncare preferat, ci cu cât de multe încăpeau în frigiderul ei. Pe măsuțele din sufragerie avea borcane mari de sticlă, pline până la refuz cu pogăcele și covrigi — fursecuri cu nucă deasupra și covrigei sărați, cu mac și chimen, decupați cu vechea ei formă de prăjituri, făcută de tatăl ei.

Păstra o mică rezervă cu tot ce ne trebuia pentru când veneam în vizită – periuțe de dinți, aparate de ras, pijamale și geluri de duș care ne plăceau. Era mereu pregătită să ne primească acasă.

În fiecare an ne împletea pulovere și papuci și ne ținea de cald toată iarna, cutremurându-se de fiecare dată când ne vedea umblând desculțe.

Pentru cei mai mulți dintre cei care au cunoscut-o, era o doamnă demnă și distinsă, care putea părea uneori puțin severă, dar avea întotdeauna o inimă caldă și cele mai bune intenții. Iar noi, familia ei, am avut privilegiul de a-i cunoaște și latura jucăușă, uneori chiar caraghioasă, precum și umorul ușor autoironic.

Spunea cele mai bune povești de groază. Odată, eu și verișoara meu stăteam pe bancheta din spate a unei mașini parcate, iar Buna, așezată în față, ne spunea o poveste. Ne-a speriat atât de tare, încât am fugit țipând din mașină atât de repede, că nici măcar nu am mai avut timp să ne încălțăm.

Iubea câinii. După ce și-a pierdut cățelușa neagră pe care o avusese împreună cu bunicul meu, a jurat că nu va mai avea niciodată un alt câine. Dar asta nu a împiedicat-o să le iubească și să le răsfețe pe Mocha și Ellie ale noastre, precum și pe fiecare alt câine cu care a avut vreodată ocazia să petreacă timp.

Și-a dedicat viața învățământului și a atins viețile a sute de elevi, care au iubit-o, au admirat-o și au respectat-o.

În multe privințe, ea și cu mine semănam foarte mult. Împărtășeam același fel de încăpățânare, aceeași dragoste pentru cumpărături și pentru strâns lucruri frumoase și eram amândouă genul de oameni care merg cu capul sus. Uneori ne mai și ciocneam, tocmai pentru că eram atât de asemănătoare.

Buna și-a iubit nepoatele mai mult decât orice pe lume și ne-a răsfățat și ne-a alintat dintotdeauna în toate felurile în care a știut ea.

Suntem devastați de pierderea ei. Niciodată nu ar fi existat „suficient” timp petrecut împreună. Dar timpul pe care l-am avut l-am petrecut împreună cât de mult am putut.

Cu mult timp în urmă, a hotărât că nu își dorește sa supraviețuiască soțului ei. Pierduse deja mai mulți oameni dragi decât ar fi fost drept pentru oricine, așa că de data aceasta a plecat ea prima, exact așa cum și-a dorit.

Cât timp a fost aici, a trăit o viață lungă și plină. A avut ocazia să călătorească și să vadă mai multe colțuri ale lumii decât au șansa să vadă cei mai mulți oameni și a îmbrățișat nenumărate prilejuri de bucurie, de a crea amintiri alături de familie și de a face câte o mică poznă din când în când.

Acum s-a reunit cu părinții ei, cu sora ei, cu cea mai apropiată prietenă a ei și cu iubita ei cățelușă. Iar noi am câștigat o strămoașă binevoitoare, care ne veghează și ne călăuzește de dincolo.

Trăiește mai departe în inimile noastre, iar noi vom continua să trăim cele mai bune și mai pline vieți pe care le putem trăi, în cinstea ei și în amintirea ei.

Toată dragostea noastră, pentru totdeauna, draga noastră Buna.

Sale!