Sfântul Chiriac Sihastrul. Bătrânul de 99 de ani care a plecat din nou în pustie

La 70 de ani, mulți oameni se gândesc la odihnă.
La 80, fiecare drum devine mai greu.
La 90, simplul fapt că te ridici dimineața poate fi o biruință.
Chiriac avea 99 de ani când a hotărât că încă nu se retrăsese suficient.
A părăsit din nou apropierea mănăstirii și s-a dus în pustia Susakim.
Singur, într-un loc fără apă, cu foarte puțină hrană.
Tradiția spune că acolo avea drept paznic un leu, care îi apăra mica grădină de animalele sălbatice și îi îndepărta pe tâlhari.
Va mai trăi încă zece ani.
Pe 29 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Chiriac Sihastrul.
Un copil crescut în Biserică
Chiriac s-a născut în Corint, într-o familie profund legată de viața bisericească.
Tatăl său, Ioan, era preot.
Unchiul său, Petru, era episcop al Corintului.
Tânărul Chiriac a fost rânduit citeț și petrecea mult timp citind Scriptura și cărțile bisericești.
La prima vedere, viitorul lui părea deja stabilit.
Avea familie.
Avea educație.
Avea un loc în comunitate.
Dar la 18 ani ia o hotărâre radicală.
Pleacă.
La 18 ani merge la Ierusalim
Nu pornește la drum pentru daravele lumești și nici în caăutare de aventură.
Merge la Ierusalim pentru a se  căuta pe sine.
De acolo ajunge la marele Eftimie, unul dintre cei mai importanți părinți ai monahismului palestinian.
Eftimie îl călugărește, apoi îl trimite la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan.
Chiriac intra astfel într-o lume pe care astăzi cu greu o mai putem imagina.
Mănăstiri răspândite prin pustie. Peșteri. Drumuri de pământ. Post aspru și soare deloc blând. Muncă brută. și multă, multă tăcere alături de oameni care își organizau întreaga viață în jurul rugăciunii.
Nouă ani lângă Sfântul Gherasim
Chiriac rămâne lângă Sfântul Gherasim aproximativ nouă ani, până la moartea acestuia.
Apoi se întoarce la comunitatea Sfântului Eftimie.
Nu era omul care să fi fost omul care să stea într-un loc doar pentru că îi era comod.
De fiecare dată când considera că trebuie să meargă mai departe, pleca.
Era una dintre temele fundamentale ale existenței sale:
nu confunda stabilitatea cu stagnarea.
La Sucha începe din nou de jos
După apariția unor neînțelegeri între comunitățile monahale, Chiriac pleacă la Lavra Sucha, întemeiată de Sfântul Hariton.
Avea deja experiență.
Fusese format de mari duhovnici.
Și totuși, când ajunge acolo, acceptă din nou ascultările simple.
Lucrează inclusiv în bucătărie și bolniță.
Mai târziu devine diacon și apoi preot. A rămas în această lavră peste trei decenii.
Vârsta, experiența, chiar reputația nu l-au împins spre mândrie. A acceptat iar încercări de novice.
Uneori adevărata maturitate se vede tocmai în capacitatea de a nu spune:
„Eu am depășit nivelul acesta.”
La 70 de ani începe partea mai grea
După aproximativ treizeci de ani petrecuți la Sucha, Chiriac ajunge la 70 de ani.
Mulți ar fi spus:
„Ajunge.”
El spune:
„Mai pot.”
Și se retrage în pustia Hutafa, alegând o viață și mai aspră.
Acolo nu găsea mese pregătite.
Nu exista infirmerie.
Nu exista confort, nici măcar cât la mănăstire.
Pustia oferea exact ceea ce căuta:
liniște.
Fuge de zgomot ca să audă lucrurile importante
Nouă ni se pare aproape imposibil
să te rupi de telefon, mesaje, știri, muzică, trafic, discuții, notificări.

Ajungem uneori să trăim zile întregi fără niciun minut adevărat de tăcere.
Chiriac mergea în direcția opusă.
Cu cât înainta în vârstă, cu atât reducea zgomotul.
Nu pentru că lumea ar fi fost rea.
Ci pentru că voia să afle cât din ea îi era cu adevărat necesar.
Și totuși, pustnicul nu era indiferent față de problemele Bisericii
Un om retras în pustie ar putea părea complet rupt de ceea ce se întâmpla în jur.
Chiriac nu era.
În vremea sa existau controverse teologice legate de interpretările origeniste.
Sursele hagiografice îl prezintă implicându-se prin cuvânt și rugăciune împotriva unor astfel de învățături și întărind comunitățile care îi cereau ajutorul.

Este o lecție interesantă.
Retragerea nu înseamnă automat indiferență.
Poți trăi departe de zgomotul lumii și să rămâi foarte atent la ceea ce contează.
La 99 de ani pleacă din nou
Aici viața lui devine aproape incredibilă.
Chiriac ajunge la 99 de ani.
Și se retrage din nou, în pustia Susakim.
Va rămâne acolo opt ani.
Nouăzeci și nouă de ani.
Un om care trecuse prin aproape un secol de viață încă mai considera că are ceva de învățat.
Este exact opusul unei tentații foarte comune:
cu cât îmbătrânim, cu atât credem mai ușor că știm deja tot.
Chiriac pare să fi îmbătrânit altfel.
Leul
Viața sa păstrează o scenă care aproape cere să fie pictată.
Un ucenic și Chiril, biograful sfântului, merg să îl viziteze.
Pe drum întâlnesc un leu uriaș.
Chiril se sperie.
Ucenicul îl liniștește:
leul nu îi atacă pe cei care vin la bătrân.
Când ajung la Chiriac, află că animalul trăia în apropiere și îi păzea puținele verdețuri de caprele sălbatice și locul de tâlhari.
Sfântul îi dădea chiar pâine.

Un pustnic de aproape o sută de ani.
O colibă.
Câteva verdețuri.
Și un leu care stă de pază.
Dar nu leul este imaginea cea mai tare.

Poate că cel mai impresionant este faptul că omul acesta încă muncea.
Biograful său spune despre el că, în ciuda bătrâneții, nu era găsit stând fără rost:
ori se ruga,
ori lucra.
Nu vorbim despre obsesia modernă pentru productivitate.
Nu ținea evidența orelor.
Nu încerca să fie eficient.
Pur și simplu refuza să transforme bătrânețea într-o așteptare pasivă a morții.
Și atunci rămâne fără apă
Pustia în care locuia era uscată.
Chiriac săpase o adâncitură în piatră în care aduna apa de ploaie.
Într-o vară foarte călduroasă, apa se termină.
Nu avea izvor.
Nu avea fântână.
Nu avea de unde să aducă apă.
Tradiția spune că s-a rugat, iar deasupra locului s-a format un nor care a adus ploaie suficientă pentru a-i umple din nou gropile săpate în stâncă.

Pentru omul modern, primul gând ar fi:
„De ce a ales să stea într-un loc fără apă?”
Poate că întrebarea lui Chiriac ar fi fost:
„De câte lucruri ai nevoie ca să spui că poți trăi?”
Avea 107 ani când ceilalți au început să se teamă pentru el
După opt ani petrecuți în Susakim, Chiriac ajunsese la 107 ani.

Călugării din lavră s-au gândit că pustnicul ar putea muri singur, atât de departe, fără ca ei să știe.
S-au dus la el și l-au rugat să revină mai aproape de mănăstire.
În cele din urmă acceptă.
Se așază în peștera Sfântului Hariton.
Toată viața căutase singurătatea.
Dar la sfârșit acceptă să primească grija celorlalți.
Există un timp pentru independență.
Și există un timp în care trebuie să permitem altora să ne ajute.
La 109 ani încă se ruga și lucra
Ultimii doi ani îi petrece aproape de comunitate.
Biograful său îl vizitează.
Îl găsește lucid.
Vorbind.
Învățând.
Rugându-se.
Muncind.
Apoi Chiriac se îmbolnăvește pentru câteva zile.
Îi cheamă pe egumen și pe frați.
Le vorbește.
Îi binecuvântează.
Se roagă pentru ei.
Și moare pe 29 septembrie, la vârsta de 109 ani, potrivit vieții sale tradiționale.

Un secol de viață și aproape nimic acumulat
O sută nouă ani.
Ce ar putea aduna un om într-un asemenea timp?
Case.
Pământuri.
Obiecte.
Bani.
Chiriac a încheiat viața aproape fără nimic din toate acestea.
Și totuși, după aproximativ un mileniu și jumătate, încă îi rostim numele.
Există aici o întrebare incomodă pentru lumea noastră:
ce anume acumulăm pentru că ne este cu adevărat necesar și ce acumulăm doar pentru că ne este teamă să trăim cu mai puțin?
Bătrânețea nu este numai pierdere
De obicei, despre bătrânețe vorbim prin ceea ce omul nu mai poate.
Nu mai vede la fel.
Nu mai merge la fel.
Nu mai are aceeași putere.
Viața lui Chiriac propune însă și o altă perspectivă.
Există lucruri pe care vârsta le poate adânci.
Răbdarea.
Discernământul.
Liniștea.
Capacitatea de a nu mai pierde energie pe lucruri neimportante.
La 99 de ani, Chiriac nu încerca să demonstreze nimănui nimic.
Se ducea în pustie.
Și poate acesta este marele secret al unei vieți lungi
Nu numărul anilor este extraordinar.
Ci faptul că omul nu a considerat niciodată că a terminat de crescut.
La 18 ani a plecat.
La 40 slujea.
La 70 s-a retras mai adânc în pustie.
La 99 a plecat din nou.
La 107 a acceptat să se întoarcă.
La 109 încă se ruga.
O viață întreagă în mișcare interioară.
29 septembrie
Pe 29 septembrie 2026, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Chiriac Sihastrul, alături de Sfântul Mucenic Trifon și Sfintele Mucenițe Petronia și Gudelia.

Dar imaginea care rămâne este mai simplă.
Un pustnic foarte bătrân.
O stâncă.
O mică grădină.
Un vas cu apă de ploaie.
Și un leu care stă de pază.
Chiriac nu ne spune că trebuie să fugim cu toții în pustie.
Ne pune însă o întrebare foarte actuală:
dacă am scoate din viața noastră tot ceea ce este zgomot, ce ar mai rămâne?
El a petrecut mai bine de un secol încercând să afle răspunsul.
Și până în ultima zi nu a considerat că era prea bătrân pentru a merge mai departe.
Sfinte Cuvioase Chiriac Sihastrul, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!