Poate că textul pare prea lung pentru vremuri grăbite. Dar trebuie citit cu răbdare. Da, cu răbdare pentru că cei despre care scriu au răbdat și au îndurat ca noi să avem azi o țară și o credință. Ei sunt modele adevărate. Nu au avut puterea armată sau politică. Au crezut, au avut un ideal. Au murit pentru el, dar a înviat un neam. Au fost semințe ale României ce avea să fie.

Înainte de Marea Unire, au fost oameni care au apărat credința și unitatea unui neam

Vorbim astăzi despre granițe, despre vecini, despre județe, despre autonomii și despre încercările unora de a redefini hotare și apartenențe. Ne amintim, în fiecare an, de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de oamenii politici care au înfăptuit-o și de împrejurările istorice care au făcut-o posibilă.

Dar vorbim, poate, prea puțin despre ceea ce a existat înaintea acestei Uniri.

Pentru că înainte de a exista o Românie unită în interiorul acelorași granițe, au existat oameni care au păstrat vie conștiința apartenenței la același neam.

Au existat limba, tradițiile, memoria înaintașilor și, mai ales, credința. Credința a fost unul dintre firele puternice care au legat comunitățile românești despărțite vreme de secole de granițe politice și de stăpâniri diferite.

Biserica a fost, în multe locuri, nu numai spațiul rugăciunii, ci și locul în care oamenii își păstrau limba, obiceiurile, memoria și legătura cu înaintașii.

Astăzi, 21 octombrie, Biserica Ortodoxă Română îi pomenește pe Sfinții Mărturisitori Ardeleni: Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Oprea Miclăuș, preotul Ioan din Galeș și preotul Moise Măcinic din Sibiel.

Numele lor nu sunt la fel de cunoscute precum cele ale marilor domnitori sau ale făuritorilor României moderne. Și totuși, viețile lor ne ajută să înțelegem cum s-au păstrat credința și identitatea românilor într-o epocă în care acestea erau supuse unor încercări deosebit de grele.

O Transilvanie în care credința devenise o încercare

În secolul al XVIII-lea, Transilvania se afla sub stăpânirea habsburgică. Unirea unei părți a clerului și credincioșilor români cu Biserica Romei, începută la sfârșitul secolului anterior, schimbase profund viața religioasă a provinciei.

În anumite perioade și regiuni, comunitățile care doreau să rămână ortodoxe s-au confruntat cu presiuni administrative, restricții și persecuții. Nu mai era vorba doar despre o dispută teologică, ci despre dreptul oamenilor de a-și practica liber credința.

Într-un asemenea context au apărut personalități care și-au asumat apărarea Ortodoxiei, deși știau că gestul lor putea însemna pierderea libertății sau chiar a vieții.

Nu toți au fost clerici. Nu toți aveau carte multă. Nu toți proveneau din familii importante.

Dar toți aveau ceva care nu putea fi cumpărat și nici impus printr-o hotărâre imperială: conștiința propriei credințe.

Visarion Sarai, călugărul care a trezit conștiințele

Sfântul Visarion Sarai s-a născut în Bosnia, într-o familie ortodoxă. A cunoscut viața monahală, a călătorit la locurile sfinte și a dobândit experiența unui om dedicat rugăciunii și propovăduirii.

În anul 1744 a ajuns în Transilvania.

A străbătut sate și târguri, vorbind oamenilor despre credința ortodoxă și îndemnându-i să păstreze rânduielile moștenite de la părinți.

Nu avea o armată. Nu dispunea de putere politică. Puterea lui era cuvântul, iar autoritatea îi venea din viața sa duhovnicească.

Oamenii se adunau să îl asculte pentru că simțeau că vorbea nu despre un avantaj personal, ci despre ceva ce le aparținea tuturor.

A fost arestat și purtat prin mai multe închisori, ajungând în cele din urmă în temnița de la Kufstein, în Tirol, unde și-a sfârșit viața.

Visarion ne arată că un om poate avea o influență uriașă fără să dețină vreo funcție politică. Este suficient să creadă cu adevărat în ceea ce mărturisește.

Sofronie de la Cioara, omul care a transformat suferința în solidaritate

Sfântul Sofronie a cunoscut îndeaproape viața satului românesc. Provenea dintr-o familie preoțească și a slujit el însuși ca preot înainte de a îmbrățișa monahismul.

Întors în satul său, Cioara, a întemeiat un schit. Acesta a fost distrus, iar Sofronie a cunoscut arestarea și închisoarea.

Dar suferința nu l-a făcut să abandoneze comunitatea.

A mers printre oameni, i-a adunat, le-a ascultat nemulțumirile și a organizat întâlniri în care credincioșii cereau recunoașterea drepturilor lor religioase.

În februarie 1761, la Alba Iulia, a convocat un important sobor al preoților și credincioșilor ortodocși.

Dorințele lor erau clare: libertate religioasă și un episcop ortodox care să le păstorească Biserica.

Mișcarea lui Sofronie a contribuit la obținerea unor concesii din partea autorităților imperiale și la restabilirea unei organizări episcopale ortodoxe recunoscute în Transilvania.

Sofronie nu a fost numai un predicator. A fost un organizator, un conducător spiritual și un om capabil să transforme suferința individuală într-o responsabilitate pentru întreaga comunitate.

Oprea Miclăuș, țăranul care a îndrăznit să ceară dreptate împărătesei

Poate cea mai tulburătoare dintre aceste istorii este cea a Sfântului Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului.

Era un om simplu, cu familie, cu gospodărie și cu grijile obișnuite ale vieții.

Nu era episcop, nu era călugăr și nu făcea parte din elita politică a vremii.

Și totuși, acest țăran român a avut curajul să meargă de mai multe ori până la Viena, pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerile comunităților ortodoxe din Transilvania.

Cerea libertatea credinței.

La ultima sa misiune, în anul 1752, a fost arestat împreună cu preotul Moise Măcinic și întemnițat la Kufstein.

Nu s-a mai întors acasă.

În urma sa au rămas soția, Stana, și copiii. După mai bine de treizeci de ani, Stana încă încerca să afle ce se întâmplase cu soțul său și cerea autorităților eliberarea lui.

Este greu să ne imaginăm ce a însemnat pentru această familie așteptarea unui om care nu avea să mai vină.

Cât valorează credința unui om? Cât este dispus să piardă pentru a rămâne fidel conștiinței sale?

Oprea Miclăuș a răspuns prin propria viață.

Și poate că tocmai de aceea Biserica îl cinstește ca sfânt mucenic. Pentru că a înțeles că există valori pe care omul nu trebuie să le abandoneze nici atunci când apărarea lor presupune sacrificiul suprem.

Ioan din Galeș, preotul care nu a putut fi înfrânt de temniță

Sfântul Ioan din Galeș a fost unul dintre preoții care au apărat cu hotărâre drepturile ortodocșilor ardeleni.

A fost arestat în anul 1756 și trimis în închisoare.

Au urmat ani lungi de captivitate, departe de parohia sa și de oamenii pe care îi păstorise.

În anul 1780, un alt deținut consemna că preotul român Ioan se afla în temniță de 24 de ani pentru credința sa.

Douăzeci și patru de ani!

O bună parte dintr-o viață de om, petrecută între zidurile unei închisori.

În acești ani, Ioan din Galeș nu a renunțat la credință. Potrivit mărturiilor păstrate, era hotărât mai degrabă să moară în captivitate decât să o părăsească.

Nu știm cu exactitate ziua morții sale.

Dar știm motivul pentru care a rămas în memoria Bisericii.

Există oameni pe care închisoarea îi poate lipsi de libertate, dar nu îi poate face să își piardă conștiința.

Moise Măcinic, preotul care nu și-a abandonat comunitatea

Sfântul Moise Măcinic din Sibiel a fost hirotonit preot în Țara Românească, într-o vreme în care credincioșii ortodocși din Transilvania nu aveau propriul episcop recunoscut.

A fost întemnițat pentru împotrivirea sa față de constrângerile religioase și, după eliberare, i s-a interzis să mai slujească.

Ar fi putut să se retragă, să își trăiască viața în liniște și să evite alte suferințe.

Nu a făcut-o.

În anul 1752 a mers la Viena, împreună cu Oprea Miclăuș, pentru a susține cererile credincioșilor.

A sfârșit în aceeași temniță de la Kufstein.

Destinul său vorbește despre responsabilitatea preotului față de comunitate. Pentru Moise Măcinic, preoția nu a însemnat numai împlinirea unor slujbe, ci și asumarea suferinței celor încredințați păstoririi sale.

Înaintea lor au fost alți apărători ai credinței

Acești cinci mărturisitori nu au apărut într-un pustiu spiritual.

În secolul al XVII-lea, mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici apăraseră, la rândul lor, credința ortodoxă a românilor ardeleni, în fața presiunilor confesionale din timpul principatului transilvănean. Amândoi au cunoscut suferința și întemnițarea. Biserica îi pomenește la 24 aprilie.

Între Transilvania, Moldova și Țara Românească au existat permanent legături bisericești, culturale și omenești.

Preoți ardeleni treceau munții pentru a primi hirotonia. Călugării circulau între mănăstiri, cărțile bisericești ajungeau dintr-o provincie în alta, iar comunitățile își păstrau legături spirituale dincolo de hotarele politice.

Această circulație a oamenilor, a cărților și a credinței a contribuit la păstrarea unei conștiințe comune.

Ce legătură au acești sfinți cu Marea Unire?

Trebuie să facem o distincție importantă.

Sfinții Mărturisitori Ardeleni nu au luptat pentru proiectul politic al României Mari, așa cum avea să fie el formulat în secolele următoare.

Ei au luptat pentru libertatea credinței și pentru dreptul comunităților ortodoxe de a-și păstra viața religioasă.

Dar, apărând această credință, au contribuit și la conservarea unui element fundamental al identității românilor transilvăneni.

Marea Unire din 1918 a fost rezultatul unui proces istoric complex, la care au contribuit oameni și instituții, mișcări culturale, politice și religioase, inclusiv români de confesiuni diferite.

Însă nicio construcție politică durabilă nu poate fi înțeleasă fără memoria colectivă și fără legăturile care apropie oamenii înainte ca ei să împartă aceleași granițe.

În această istorie îndelungată își au locul și sfinții pe care îi pomenim astăzi.

Ei nu au desenat hotarele României, dar au contribuit la păstrarea unei lumi spirituale în care românii se puteau recunoaște unii pe ceilalți.

De ce sunt în calendar și de ce trebuie să îi cunoaștem?

Biserica nu i-a trecut în rândul sfinților pentru că au apărat o idee națională în sensul modern al cuvântului.

I-a canonizat pentru viața lor duhovnicească, pentru statornicia în credința ortodoxă și pentru jertfa pe care au acceptat-o mărturisindu-L pe Hristos.

Această deosebire este esențială.

Sfințenia nu este o recompensă pentru patriotism. Ea este recunoașterea unei vieți trăite în comuniune cu Dumnezeu.

Dar credința lor a rodit și în viața comunităților din care făceau parte.

Pentru creștinul ortodox român, acești sfinți sunt importanți nu numai pentru că aparțin istoriei noastre, ci și pentru că ne arată ce înseamnă o credință asumată.

Visarion ne vorbește despre puterea cuvântului.

Sofronie, despre responsabilitatea față de comunitate.

Oprea, despre curajul omului simplu.

Ioan din Galeș, despre statornicie.

Moise Măcinic, despre preotul care nu își abandonează credincioșii.

Fiecare a avut propriul drum. Fiecare și-a purtat propria cruce. Dar împreună au lăsat o mărturie care a depășit veacul în care au trăit.

Să nu uităm oamenii care au păstrat ceea ce noi am moștenit

Astăzi avem biserici, mănăstiri, școli teologice, cărți de cult și libertatea de a ne mărturisi credința.

Pentru noi, toate acestea par firești.

Pentru oamenii despre care am vorbit, nu erau deloc firești. Erau drepturi pentru care trebuiau să se roage, să ceară, să înfrunte autorități și uneori să accepte temnița.

Nu trebuie să transformăm memoria acestor suferințe în ostilitate față de alte confesiuni sau față de alte popoare. Ar însemna să pierdem tocmai învățătura despre demnitate și libertatea conștiinței pe care o desprindem din viața lor.

Putem însă să înțelegem mai bine cât de mult datorăm celor care au trăit înaintea noastră.

Noi discutăm astăzi despre hotare. Ei au apărat ceea ce hotarele nu puteau cuprinde.

Noi vorbim despre unitate. Ei au păstrat, prin credință și jertfă, una dintre legăturile care făceau posibilă această unitate.

Noi ne bucurăm de libertăți pe care ei nu le-au cunoscut.

Cinstirea Sfinților Mărturisitori Ardeleni se manifestă plenar atunci când înțelegem că moștenirea primită nu ni se cuvine pur și simplu, ci ne obligă.

Ne obligă să ne cunoaștem istoria, să ne respectăm credința, să nu ne uităm înaintașii și să înțelegem că unitatea unui popor nu se păstrează numai prin hotare, instituții și legi, ci și prin valori împărtășite.

Iar când, la 1 Decembrie, vom vorbi din nou despre Marea Unire, poate ar trebui să ne amintim și de acești oameni.

Nu au ajuns la Alba Iulia în 1918.

Trăiseră cu mult înainte.

Dar au lăsat în urma credința aplicată, fără de care istoria noastră spirituală ar fi fost mai săracă: mărturia că un om poate pierde totul, fără să își piardă credința.

Sale!