L-am cunoscut pe domnul Pamfil Tănase și mi-a rămas în suflet imaginea unui om cald, primitor, cu o bunătate pe care o simțeai de la primele cuvinte. Împreună cu soția sa, își petrecea o bună parte din timp la Cozieni, într-un loc frumos, aproape de natură, unde cei doi își găsiseră liniștea și bucuria de a fi împreună.
Mi-au plăcut întotdeauna oamenii aceștia. Erau de o ospitalitate extraordinară. Dacă le treceai pragul, era aproape imposibil să pleci fără să te servească cu ceva. Te pofteau, insistau, se bucurau sincer de vizită. Nu era nimic formal în comportamentul lor. Preferau, să-ți zică pe nume și o făceau adorabil.
În spatele acestei vieți liniștite duse la maturitate se afla însă o poveste deloc ușoară.
Pamfil Tănase s-a născut la 27 ianuarie 1939, în Cozieni, județul Buzău. Copilăria i-a fost marcată de pierderea tatălui, căzut pe frontul din Rusia. A rămas orfan de mic, împreună cu sora sa, și a crescut sub grija bunicii Joița. A cunoscut de timpuriu greutățile, lipsurile și responsabilitățile pe care viața le așază uneori mult prea devreme pe umerii unui copil.
A avut o viață grea, dar a trecut cu bine peste multe dintre încercările ei. A strâns din dinți, cum se spune, fără să se plângă prea mult și fără să-i împovăreze pe ceilalți cu necazurile sale.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult am aflat dintr-o discuție cu fiul său.
Mi-a vorbit atât de frumos despre tatăl lui, cu atâta dragoste și recunoștință, încât mărturisesc că rar mi-a fost dat să aud asemenea cuvinte.
Domnul Pamfil a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție într-un moment în care aceasta avea deja un copil, un băiat aflat în clasa a doua. L-a primit în viața sa, l-a crescut, l-a educat și i-a purtat de grijă ca propriului copil.
Și nu doar atât. A reușit să construiască o relație atât de puternică, încât astăzi, după atâția ani, fiul vorbește despre el cu o admirație și un atașament pe care nu le-am întâlnit întotdeauna nici măcar între părinți și copiii lor biologici.
Am ascultat cu multă emoție această mărturisire. M-am gândit atunci cât de mult trebuie să fi oferit acest om, câtă răbdare, câtă grijă și câtă dragoste trebuie să fi pus în creșterea acelui copil, pentru ca, după o viață întreagă, să primească o asemenea recunoștință.
Mi se pare că aceasta este una dintre cele mai frumoase mărturii despre un tată. Și, în același timp, una dintre cele mai convingătoare mărturii despre caracterul unui om.
În ultimii ani, sănătatea domnului Pamfil a fost pusă la grea încercare. Boala l-a încercat în repetate rânduri, iar soția sa i-a fost mereu aproape. L-a îngrijit cu o devotare extraordinară și, de multe ori, prin grija și stăruința ei, a reușit să-l ajute să treacă peste momente care păreau foarte grele.
Au fost ani în care dragostea dintre ei s-a văzut poate mai bine decât oricând. Nu doar în bucuriile petrecute împreună la Cozieni, ci mai ales în zilele de suferință, când unul avea nevoie de celălalt.
Din păcate, în ultima vreme, suferința s-a accentuat foarte mult. Boala l-a slăbit, iar desprinderea de viață a fost grea, dureroasă și îndelungată. Pentru familie, care l-a îngrijit și i-a fost alături, au fost momente apăsătoare, în care speranța s-a întâlnit mereu cu teama de a-l pierde.
La 20 octombrie 2026, Pamfil Tănase s-a stins din viață, la vârsta de 87 de ani.
Mă gândesc acum la casa de la Cozieni, la oamenii aceia atât de primitori, la bucuria cu care își întâmpinau musafirii. Mă gândesc la soția care i-a fost alături și care l-a îngrijit până la capăt. Și mă gândesc, mai ales, la fiul care mi-a vorbit despre tatăl său cu atâta dragoste.
Povestea lor m-a impresionat și m-a făcut să înțeleg încă o dată că paternitatea nu se rezumă la legătura de sânge. Tată este și acela care își asumă creșterea unui copil, care îl educă, îl ocrotește și rămâne lângă el atunci când are nevoie.
Domnul Pamfil a făcut toate acestea. Iar dragostea pe care o primește acum, la despărțire, spune cât de bine a știut să le facă.
Îmi va rămâne în amintire omul amabil și ospitalier pe care l-am cunoscut. Dar, după discuția cu fiul său, îl voi păstra în memorie și ca pe un tată care a știut să iubească un copil fără să facă vreo deosebire între al său și al altuia.
Aș vrea ca aceste rânduri să fie și un semn de prețuire pentru soția sa, pentru anii petrecuți împreună și pentru grija cu care i-a fost alături în suferință.
Dumnezeu să-l odihnească pe domnul Pamfil Tănase, să-i ierte neputințele omenești și să-i răsplătească binele pe care l-a făcut în această viață!
Iar celor care l-au iubit să le dea puterea de a trece peste această despărțire.
Veșnica lui pomenire!
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
