Am călătorit de mai multe ori prin țările arabe și, de fiecare dată, m-am întors cu sentimentul că am cunoscut doar o mică parte dintr-o lume pe care cărțile de istorie, literatura și, mai ales, scrierile creștine vechi mi-o făcuseră familiară cu mult înainte de a o vedea. Ultima călătorie a fost în vara aceasta, în Tunisia, unde am străbătut medinele cu străduțele lor întortocheate, am trecut pe lângă ziduri vechi, porți masive, prăvălii în care negustorii par să repete gesturi învățate de la strămoșii lor și am înaintat apoi spre întinderile deșertului. Este ceva tulburător în aceste locuri, unde timpul pare să fi păstrat, sub înfățișarea unei lumi moderne, fragmente dintr-o civilizație care a cunoscut deopotrivă măreția și decăderea, bogăția și sărăcia, războaiele și marile căutări spirituale ale omenirii.
Privind arșița nisipului și lumina aceea aproape nemiloasă a soarelui, mă gândeam la monahii primelor veacuri creștine, la oamenii care au hotărât să părăsească lumea, cu puținul ei confort de atunci, pentru a se retrage în singurătatea pustiului. Nu știu dacă noi, cei de astăzi, care ne plângem atât de ușor de lipsa confortului, mai putem înțelege pe deplin o asemenea alegere. Să lași în urmă casa, familia, siguranța unei comunități și să pleci acolo unde nu te așteaptă decât piatra, nisipul, foamea, setea și o liniște în care nu te mai poți ascunde de tine însuți mi se pare una dintre cele mai radicale hotărâri pe care le poate lua un om. Sfântul Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Maria Egipteanca și atâția alți nevoitori ai pustiei au căutat în acele locuri nu atât depărtarea de oameni, cât apropierea de Dumnezeu. În arșița deșertului, acolo unde soarele și nisipul le ardeau trupurile, ei nădăjduiau să ardă și păcatul, patimile, toate acele slăbiciuni care îl țin pe om prizonierul propriei sale existențe.
M-am gândit însă, în zilele care au urmat, că istoria creștinismului cunoaște și o altă categorie de oameni, la fel de impresionantă, care nu a părăsit niciodată cetatea, nu a căutat singurătatea și nici nu a îmbrăcat haina monahală, dar care a ajuns la aceeași înălțime spirituală printr-o încercare pe care viața i-a așezat-o înainte. Un asemenea om a fost Sfântul Mare Mucenic Areta, pomenit de Biserica Ortodoxă la 24 octombrie, a cărui istorie mă duce cu gândul la romanele lui Amin Maalouf. Scriitorul de origine libaneză are darul extraordinar de a face istoria să curgă prin destinele unor oameni, de a reconstitui Orientul cu cetățile sale, cu negustorii, caravanele, regii, războaiele și credințele lui, încât uneori ai impresia că nu citești despre o lume dispărută, ci că te afli chiar în mijlocul ei. Cred că viața Sfântului Areta ar fi putut deveni un asemenea roman, iar un regizor inspirat ar fi găsit în ea subiectul unui film de mare forță dramatică. Numai că, dincolo de frumusețea pe care literatura ar putea să i-o dea, această mărturisire are o temelie istorică adevărată.
Trebuie să ne întoarcem cu aproape o mie cinci sute de ani în urmă, în sudul Peninsulei Arabice, într-un timp în care islamul nu apăruse încă, iar creștinismul era prezent în numeroase comunități ale Orientului. Suntem în anul 523, cu aproape o jumătate de veac înainte de nașterea profetului Mahomed, într-o Arabie pe care obișnuim să ne-o imaginăm exclusiv prin prisma istoriei islamice, uitând că aici existaseră biserici, episcopi, preoți și comunități creștine înfloritoare. Negustorii străbăteau drumurile caravanelor, legând Arabia de Africa orientală și de ținuturile Mediteranei, iar regatele din regiune se aflau într-o permanentă competiție pentru controlul rutelor comerciale și al cetăților. Religia se împletea cu politica, iar apartenența la o credință putea deveni, în anumite împrejurări, motiv de persecuție.
În această lume se afla cetatea Najran, numită Negran în tradiția bisericească, situată în apropierea graniței dintre Arabia Saudită de astăzi și Yemen. Era un important centru creștin, cu o comunitate bine organizată, al cărei conducător respectat era Areta, cunoscut în izvoarele arabe și sub numele de Al-Harith. Potrivit tradiției, ajunsese la venerabila vârstă de 95 de ani, ceea ce îl făcea un martor al mai multor generații, un om care cunoscuse probabil prosperitatea și necazurile cetății, bucuriile și pierderile familiilor sale, schimbările stăpânirilor și nesiguranța unei lumi în care pacea nu era niciodată definitivă. Nu era monah și nici episcop, ci un om al cetății, unul dintre acei bătrâni a căror autoritate nu mai vine din puterea fizică, ci din experiența unei vieți pe care ceilalți au învățat să o respecte.
La vremea aceea, peste regatul Himyar domnea Dhu Nuwas, cunoscut în izvoarele creștine sub numele de Dunaan, un conducător care adoptase iudaismul și care se afla în conflict cu puterea creștină a regatului Aksum, din Africa răsăriteană. Tensiunile politice și religioase au dus la persecutarea unor comunități creștine din sudul Arabiei, iar Najranul avea să devină locul uneia dintre cele mai dramatice tragedii ale creștinismului timpuriu. Armatele regelui au ajuns în fața cetății și au început asediul, cerându-i supunerea. Locuitorii au rezistat, încurajați și de bătrânul Areta, care înțelegea că în spatele pretențiilor politice se ascundea o primejdie mult mai mare pentru credința lor. Cum apărarea cetății se dovedea greu de înfrânt, regele a recurs, potrivit relatărilor hagiografice, la o făgăduință prin care îi asigura pe locuitori că viețile și religia le vor fi respectate dacă vor deschide porțile și vor accepta plata birurilor.
Îmi imaginez cât de grea trebuie să fi fost o asemenea hotărâre pentru oamenii închiși între ziduri, cu familiile amenințate de foame și cu spaima că fiecare zi de rezistență putea fi ultima. Între promisiunea păcii și nesiguranța războiului, mulți au ales să creadă în cuvântul regelui, deși Areta, cunoscând firea stăpânitorului, nu avea încredere în el. Porțile au fost deschise, iar făgăduiala a fost încălcată. Au urmat arestările, distrugerea unor lăcașuri creștine și încercarea de a-i sili pe locuitori să renunțe la credință. Cei care refuzau erau condamnați la moarte, iar izvoarele vechi păstrează amintirea unor martirii cumplite, în care au pierit nu numai bărbați, ci și femei și copii. Tradiția bisericească îl așază pe Areta în fruntea celor care au refuzat să se lepede de Hristos, deși vârsta și slăbiciunea trupului ar fi putut să-i ofere, în ochii oamenilor, destule motive pentru a căuta o cale de scăpare.
Există în această întâlnire dintre un rege puternic și un bătrân de 95 de ani o măreție pe care nu o putem înțelege dacă judecăm lucrurile numai prin raportul dintre forța militară și neputința omenească. Regele avea armate, bogății și puterea de a hotărî asupra vieții supușilor săi, în vreme ce Areta nu mai avea aproape nimic din ceea ce lumea socotește putere. Trupul îi era slăbit de bătrânețe, anii îi erau numărați, iar în fața sabiei nu putea opune nicio rezistență. Și totuși, în această disproporție se ascundea o libertate pe care stăpânitorul nu o putea înțelege, pentru că bătrânul păstrase asupra propriei conștiințe o autoritate pe care niciun rege nu i-o putea lua. Areta a refuzat să se lepede de credința sa și a primit moartea martirică, împreună cu numeroși creștini din cetate. Sinaxarul ortodox îi pomenește alături de el pe cei 340 de mucenici, deși relatările istorice despre persecuția din Najran vorbesc despre un număr mai mare de victime și prezintă uneori diferit împrejurările tragediei.
Ceea ce face această istorie cu atât mai interesantă este faptul că ea nu a rămas închisă între paginile unei singure tradiții religioase. Martiriul creștinilor din Najran a fost consemnat în izvoare siriace și a circulat apoi în alte limbi ale Orientului creștin, în vreme ce amintirea persecuțiilor a fost asociată de numeroși interpreți musulmani cu episodul oamenilor șanțului de foc, evocat în Coran. În felul acesta, o cetate din sudul Arabiei, pe care cei mai mulți dintre noi cu greu ar putea să o identifice pe hartă, a ajuns să ocupe un loc aparte în memoria religioasă a Orientului. Este fascinant să descoperi că istoria creștinismului nu poate fi înțeleasă numai prin Roma, Constantinopol, Ierusalim sau Alexandria, ci și prin aceste comunități răspândite la marginile marilor imperii, care au cunoscut Evanghelia, au trăit-o și, uneori, au plătit pentru ea cu viața.
Mă întorc cu gândul la deșertul tunisian, la căldura care te obligă să cauți umbra și la întinderile acelea în care privirea se pierde fără să întâlnească vreun reper. Pustnicii au ales asemenea locuri pentru a se desprinde de lume și pentru a-și curăți sufletul, dar Areta ne arată că există și o pustie a încercărilor prin care omul poate trece fără să-și părăsească familia, casa sau cetatea. El nu s-a retras din calea istoriei, ci a rămas în mijlocul ei, acceptând să împărtășească suferința comunității pe care o condusese. Și poate că tocmai acest lucru mă impresionează cel mai mult în viața sa, pentru că suntem obișnuiți să asociem sfințenia cu renunțarea la lume, uitând uneori că ea poate fi trăită și în mijlocul grijilor obișnuite, al responsabilităților publice, al încercărilor politice și al durerilor unei comunități.
Nu știu cum am fi reacționat fiecare dintre noi într-o asemenea împrejurare și nici nu cred că avem dreptul să judecăm prea ușor slăbiciunea celor care, puși în fața morții, aleg supraviețuirea. Viața este un dar prea mare pentru a vorbi cu ușurință despre renunțarea la ea. Tocmai de aceea viețile și mai ales morțile martirilor mă impresionează atât de profund. Ne obligă să recunoaștem existența unei dimensiuni a ființei omenești pe care nici puterea, nici averea și nici amenințarea nu o pot supune întotdeauna. Noi trăim într-o lume în care negociem aproape totul, de la interesele mărunte ale fiecărei zile până la principii pe care altădată le socoteam de neclintit. Ne justificăm compromisurile invocând împrejurările, necesitatea, prudența sau grija pentru ziua de mâine, iar uneori toate acestea sunt cât se poate de omenești. Numai că întâlnirea cu viețile unor oameni precum Areta ne amintește că nu orice lucru poate fi transformat în obiectul unei negocieri și că omul începe să piardă ceva esențial din sine atunci când renunță, numai pentru a-și păstra liniștea, la ceea ce consideră adevărul vieții sale.
Au trecut aproape cincisprezece veacuri de la acele întâmplări. Regatul Himyar a dispărut, stăpânirile s-au schimbat, marile drumuri comerciale și-au pierdut importanța, iar Arabia a cunoscut transformări pe care bătrânul Areta nu și le-ar fi putut imagina. Din puterea regelui care a poruncit uciderea creștinilor nu a mai rămas nimic, în afara câtorva pagini de istorie și a amintirii unei persecuții. În schimb, numele bătrânului din Najran este rostit în fiecare an în bisericile ortodoxe, de oameni care trăiesc la mii de kilometri de locul în care el și-a sfârșit viața. Este una dintre acele neașteptate răsturnări ale istoriei prin care înțelegem că faima puterii și memoria sfințeniei nu urmează întotdeauna aceleași drumuri.
Mă gândesc că, dacă Amin Maalouf ar fi scris povestea Sfântului Areta, ar fi găsit, probabil, o încheiere în care vântul deșertului ar fi trecut peste ruinele vechii cetăți, acoperind încet urmele asediului, ale soldaților și ale tronurilor pentru care se vărsase atâta sânge. Eu aș privi însă această imagine și cu ochii credinței, văzând în ea nu numai trecerea timpului, ci și felul în care Dumnezeu păstrează în memoria Bisericii oameni pe care istoria marilor cuceritori ar fi putut să-i uite.
Pentru că deșertul are această putere stranie de a acoperi aproape totul. Nisipul înghite drumuri, ziduri, palate și cetăți, iar peste locurile în care cândva se hotăra soarta unor popoare se așterne, după veacuri, o liniște aproape desăvârșită.
Dar există vieți și fapte pe care nici nisipul, nici timpul și nici măcar moartea nu reușesc să le îngroape.
Între ele se află și credința unui bătrân de 95 de ani, care, în fața unui rege, a găsit puterea de a rămâne el însuși.
Sfântul Mare Mucenic Areta, pomenit la 24 octombrie.
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
