Între acorduri și tăcerea veșniciei – despre profesorul Daniel Tureac

Clădirea „Olga Bancic” avea, pentru noi, copiii din spatele ei, un sunet al ei. Nu era doar o zidire masivă, monumentală, cu Școala Populară de Artă pe o latură și Muzeul Județean Buzău pe cealaltă. Era o cutie de rezonanță. Din ea se revărsau, în amurguri liniștite, sunetele pianului și ale chitarei, ca niște fire invizibile care ne legau copilăria de un altfel de cer.
Acolo l-am cunoscut, înainte de 1990, pe instructorul de chitară Tureac Dumitru-Daniel. Pentru noi era simplu „domnul Tureac”. Nu știam atunci biografia, nu știam destinul, nu știam că viața lui va avea itinerarii peste ocean. Știam doar că din mâinile lui ieșea muzică și că muzica aceea ne făcea mai buni.

După 1990 drumurile s-au risipit. El a renunțat la Școala Populară de Artă și a plecat în America. Acolo, dincolo de colecția de chitări pe care a adunat-o cu răbdare de colecționar și cu dragoste de artist, a adunat experiență. A trăit și a lucrat în New York și în Pennsylvania. A făcut muzică de film, a respirat aerul marilor orașe, și-a purtat pasiunea în alte lumi, fără să-și uite rădăcinile.
Copiii lui au dus mai departe, fiecare în felul său, această energie a zborului. Băiatul, plecat din țară cu pasiunea pentru aeromodelism – deprinsă la cercul de la Palatul Copiilor, la profesorul Ovidiu Nica – a ajuns pilot în Ohio. Are doi copii. Fata locuiește și ea în America și are trei copii. Au venit acum, peste ocean, ca să-și conducă tatăl pe ultimul drum – un drum care nu mai are întoarcere, dar are memorie.
S-a întors în România odată cu pandemia. Poate că a fost o chemare tainică. Poate că fiecare om, după ce a cucerit orizonturi, simte nevoia să revină la locul unde a învățat primele acorduri. Ultimii ani au fost marcați de suferință fizică, de o boală cardiacă care, încet, i-a îngustat respirația. Inima – cea care ține ritmul – a obosit.

Și totuși, dacă ne gândim bine, un profesor de chitară nu moare niciodată cu adevărat. El rămâne în degetele celor pe care i-a învățat să apese coardele, în vibrația unei săli, în amintirea unei seri în care, copil fiind, te opreai din joacă pentru că auzeai, dintr-o clădire monumentală, un acord limpede.
Clădirea „Olga Bancic” va rămâne pentru mine nu doar o adresă, nu doar un reper urban, ci o amintire sonoră. Iar numele lui Tureac Daniel se așază acolo, între pian și chitară, între copilărie și timp, între plecare și întoarcere.
Sunt oameni care își măsoară viața în ani. Alții, în realizări. Un profesor de muzică și-o măsoară în vibrații. Iar vibrațiile, odată pornite, nu se mai opresc niciodată.

Sale!