Sfântul Dimitrie Basarabov, sfântul tăcerii. Credința pe care comunismul nu a putut să o amuțească.

De ieri până astăzi nu a trecut decât o zi. Dar între cei doi sfinți Dimitrie pe care Biserica îi sărbătorește unul după altul au trecut aproape zece secole. Zece secole de istorie, de războaie, de imperii care s-au ridicat și s-au prăbușit, de oameni care au crezut, au suferit și au murit pentru credința lor. Sfântul Dimitrie al Tesalonicului se năștea în secolul al III-lea, într-o lume în care a fi creștin putea însemna o condamnare la moarte. Sfântul Dimitrie Basarabov este așezat de tradiția bisericească în secolul al XIII-lea, într-o lume schimbată, dar în care căutarea lui Dumnezeu rămăsese aceeași. Între ei se întinde un mileniu, însă ceva îi unește dincolo de nume: libertatea interioară a omului care nu acceptă să trăiască despărțit de Dumnezeu.

Mă întreb dacă nu cumva părinții săraci ai copilului născut în satul Basarabov au ales numele Dimitrie tocmai din evlavie față de marele mucenic al Tesalonicului. Nu avem de unde să știm. Dar putem bănui cât de departe ajunsese, peste veacuri și peste hotarele lumii grecești, cinstirea acelui tânăr care refuzase să-și salveze viața pământească prin lepădarea de credință. Sfântul Dimitrie al Tesalonicului ne învață că există lucruri care nu se negociază, pentru că, odată pierdute, omul nu mai rămâne el însuși. Credința nu era pentru el un simplu adaos al existenței, ci însăși temelia identității sale. I se putea lua libertatea, i se putea lua viața, dar nu i se putea lua, fără consimțământul lui, ceea ce era mai adânc în suflet.

După zece secole întâlnim un alt Dimitrie, care nu mai înfruntă puterea unui împărat și nu mai cunoaște zgomotul persecuției, ci alege singurătatea. Dacă primul a rămas în mijlocul lumii pentru a-L mărturisi pe Hristos, celălalt a fugit de lume pentru a-L întâlni. Unul este sfântul curajului rostit, al mărturisirii care nu cedează în fața amenințării, celălalt este sfântul tăcerii, al rugăciunii și al smereniei. Sunt două chipuri ale aceleiași libertăți. Căci nu numai omul care spune răspicat „nu” nedreptății este liber, ci și acela care poate renunța de bunăvoie la zgomotul lumii, fără să simtă că pierde ceva esențial.

Dimitrie Basarabov nu venea dintr-o familie vestită. Era un păstor sărac, dintr-un sat de lângă râul Lom, aproape de Rusciuc, actualul Ruse, pe teritoriul Bulgariei de astăzi. Nu știm să fi avut învățătura marilor teologi, nici să fi ținut cuvântări în fața mulțimilor. Viața lui pare atât de simplă, încât istoria aproape că nu a avut ce consemna despre ea. Și totuși, din puținele întâmplări pe care ni le-a păstrat tradiția, una mi se pare tulburătoare. Se spune că, pe când păștea vitele, a călcat fără voie într-un cuib de pasăre, omorând puii. Atât de mult l-a mustrat conștiința, încât a hotărât să umble vreme de trei ani cu piciorul vinovat desculț, îndurând frigul și asprimea pământului. Desigur, nu pedeapsa aceasta ne este propusă spre imitare, ci sensibilitatea unei conștiințe care suferea pentru o viață nevinovată, chiar și atunci când răul fusese făcut fără intenție. Câtă distanță între această delicatețe sufletească și ușurința cu care noi, cei de astăzi, rănim oameni prin vorbe, prin judecăți pripite și prin indiferență, găsind aproape întotdeauna o justificare pentru ceea ce facem!

Mai târziu, Dimitrie avea să se retragă într-o peșteră de pe valea Lomului. Acolo, în liniștea unei vieți despre care lumea nu știa aproape nimic, și-a petrecut anii în post și rugăciune. Nu a întemeiat o mare școală, nu a căutat ucenici și nu a dorit să lase în urma sa un nume cunoscut. Potrivit tradiției, chiar și moartea l-a găsit în singurătate, între două lespezi de piatră. Părea că lumea îl uitase definitiv. Numai că Dumnezeu are uneori un fel cu totul neașteptat de a scrie istoria. Cel care fugise de privirile oamenilor avea să fie adus înaintea lor, iar cel care căutase tăcerea avea să devină, peste veacuri, unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai unui mare oraș european.

Tradiția ne vorbește despre descoperirea minunată a moaștelor sale în apele Lomului, despre vindecări și despre evlavia care s-a răspândit treptat în jurul său. Dar momentul care avea să-i schimbe definitiv locul în istoria noastră s-a petrecut în 1774, în împrejurările unui război ruso-turc. Generalul rus Saltîkov, ajuns cu armata în ținuturile de la sud de Dunăre, a luat moaștele sfântului cu intenția de a le duce în Rusia. La București însă, prin stăruințele mitropolitului Grigorie al II-lea și ale credinciosului Hagi Dimitrie, generalul a acceptat să le lase românilor, drept mângâiere pentru suferințele îndurate în timpul războiului. La 13 iulie 1774, moaștele au fost așezate în Catedrala Mitropoliei, iar în 1792 sfântul a fost proclamat oficial ocrotitor al Bucureștilor.

Ce drum neașteptat pentru un păstor dintr-un sat de pe valea Lomului! Nu a căutat niciodată o capitală, dar a ajuns să ocrotească una. Nu a dorit să fie cunoscut de mulțimi, dar mulțimile aveau să-l caute. Nu a avut nimic de apărat în lumea aceasta, în afară de curăția sufletului său, iar oamenii i-au încredințat, prin rugăciunile lor, apărarea unei cetăți.

Istoria avea însă să pregătească un episod și mai tulburător. La 181 de ani după aducerea moaștelor sale la București, în 1955, România trăia sub un regim comunist impus și consolidat cu sprijinul Uniunii Sovietice. Era vremea în care credința era împinsă spre marginea vieții publice, în care preoți, monahi, intelectuali și oameni simpli cunoșteau anchetele, umilințele și temnițele politice, iar conștiințelor li se cerea să se supună unei ideologii care voia să-l scoată pe Dumnezeu din viața omului. Și tocmai atunci, la 27 octombrie 1955, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, Biserica Ortodoxă Română proclama solemn generalizarea cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga țară.

Nu devenea atunci pentru prima dată ocrotitorul Bucureștilor, așa cum uneori se spune, pentru că acest lucru se petrecuse cu mult înainte. Dar cinstirea lui căpăta o nouă și puternică recunoaștere bisericească, tocmai în anii în care autoritățile comuniste priveau cu neliniște mulțimile de credincioși adunate pe Dealul Patriarhiei. Existau chiar preocupări pentru mutarea moaștelor într-o mănăstire din afara orașului, unde prezența lor să nu mai adune atâția oameni în inima Capitalei.

Și câtă ironie a istoriei se ascunde aici! În 1774, un general rus contribuise la aducerea sfântului în București. După mai puțin de două secole, un regim de inspirație sovietică, venit tot dinspre Răsărit, vedea în pelerinajele către același sfânt o manifestare incomodă a unei credințe pe care nu o putea controla. Generalul armatei țariste voise inițial să ducă moaștele în Rusia; autoritățile comuniste doreau acum să le îndepărteze din centrul Bucureștilor. Schimbaseră epocile, ideologiile și uniformele, dar sfântul rămăsese acolo, iar oamenii continuau să vină la el.

Până și numele lui poartă o rezonanță istorică aparte. Dimitrie nu era din Basarabia. Numele de Basarabov îl lega de satul său de la sud de Dunăre, un nume care păstrează ecoul vechilor Basarabi, atât de importanți pentru istoria românilor. Dar cum să nu ne ducă gândul și la Basarabia, provincie românească aflată atunci sub stăpânire sovietică? Nu știm dacă numele sfântului îi deranja în sine pe cei care conduceau în acei ani. Știm însă cât de incomodă devenise orice afirmare liberă a identității și a memoriei istorice românești. Iar istoria păstrează un detaliu emoționant: privegherea din ajunul proclamării solemne din 1955 a fost condusă de Efrem Enăchescu, fostul mitropolit al Basarabiei. Parcă însăși Basarabia pierdută era prezentă acolo, în rugăciune, înaintea sfântului care purta în numele său această îndepărtată rezonanță.

Dar ceea ce mă impresionează cel mai mult este întâlnirea dintre cele două feluri de tăcere. Sfântul Dimitrie alesese tăcerea ca pe o libertate. Regimul comunist impunea tăcerea ca pe o pedeapsă. Sfântul tăcea pentru a-L asculta pe Dumnezeu, în vreme ce puterea politică încerca să-i facă pe oameni să tacă pentru a nu mai rosti adevărul. Una era tăcerea rugăciunii, cealaltă era tăcerea fricii. Și totuși, în acest spațiu al fricii, oamenii descopereau că nu toate vocile pot fi reduse la tăcere. Când nu puteau vorbi liber în afară, vorbeau înăuntrul lor. Când cuvintele deveneau periculoase, rugăciunea rămânea posibilă. Era o conversație pe care niciun organ de represiune nu o putea asculta până la capăt și niciun ordin nu o putea interzice cu adevărat: conversația omului cu Dumnezeu.

Îmi amintesc din povestirile tatălui meu cum arătau pelerinajele la Sfântul Dimitrie în anii ’70, când era student la București. Oamenii urcau Dealul Patriarhiei și așteptau ore întregi, uneori zile, pentru a ajunge să sărute racla. Nu erau cordoanele de jandarmi cu care ne-am obișnuit astăzi, iar printre cei care se aflau acolo erau și studenți la Teologie, tineri săraci, care vindeau mici icoane și câștigau astfel câte un bănuț pentru a-și duce traiul. Îmi place să mă gândesc la acea lume, la bătrânele venite cu trenul din sate îndepărtate, la oamenii obosiți care își făceau cruce și așteptau, la tinerii care priveau poate pentru prima dată atâta credință adunată într-un singur loc. Nu cred că toți făceau analize politice și nici că fiecare pelerin își propunea să sfideze regimul. Tocmai aici era, poate, măreția acestei mărturisiri: oamenii nu veneau să protesteze, ci să se roage. Iar simplul fapt că se rugau liber, cu atâta stăruință, devenea o formă de rezistență a conștiinței.

Comuniștii puteau închide școli teologice, puteau supraveghea preoți, puteau aresta oameni și puteau încerca să mute moaștele departe de mulțimi. Nu puteau însă hotărî ce se întâmplă în adâncul unui suflet. În 1989, când o sesiune a Marii Adunări Naționale a fost fixată chiar în ziua de 27 octombrie, presiunile pentru îndepărtarea pelerinajului de pe Dealul Patriarhiei au dus la mutarea temporară a moaștelor în apropiere, la Biserica Sfântul Nicolae-Vlădica. Nici atunci sfântul nu a fost îndepărtat din inima oamenilor. Peste numai două luni, regimul care încercase să controleze până și locul rugăciunii avea să se prăbușească.

Și mă întorc cu gândul la păstorul de pe valea Lomului, la omul acela care plânsese pentru niște pui de pasăre, care trăise într-o peșteră și care murise fără să știe că numele său va ajunge vreodată dincolo de hotarele satului. Ce ar fi putut înțelege el din toate aceste războaie, ocupații, ideologii și conflicte politice care aveau să se desfășoare la multe secole după moartea sa? Probabil că nimic din toate acestea nu intrase vreodată în orizontul dorințelor lui. El își dorise doar să fie aproape de Dumnezeu. Și tocmai această apropiere l-a făcut, în chip neașteptat, apropiat de milioane de oameni.

Poate că aici se află marea lecție a Sfântului Dimitrie Basarabov. Lumea crede că omul devine important atunci când este văzut, ascultat, urmat, când are putere și influență. Sfântul ne arată că omul poate deveni cu adevărat mare tocmai atunci când renunță să fie în centrul atenției. Trăim astăzi într-o epocă în care fiecare dorește să vorbească, să fie prezent, să se facă remarcat, să-și construiască o imagine. Uneori avem impresia că existența însăși trebuie dovedită prin zgomot. Dimitrie Basarabov ne amintește că există și o altă cale: aceea de a ne adânci atât de mult în viața lăuntrică, încât prezența noastră să devină folositoare și altora, fără să fi urmărit vreodată acest lucru.

Ieri l-am cinstit pe Sfântul Dimitrie al Tesalonicului, care ne-a arătat că nu trebuie să ne lepădăm de credință nici atunci când suntem amenințați cu moartea. Astăzi îl cinstim pe Sfântul Dimitrie Basarabov, care ne arată că putem mărturisi aceeași credință fără strigăt, fără confruntare și fără dorința de a învinge pe cineva. Unul a rezistat puterii care voia să-i zdrobească sufletul. Celălalt a ales să se elibereze de puterea pe care lumea ar fi putut-o avea asupra lui.

Iar între ei, peste zece secole, peste împărății și peste dictaturi, rămâne aceeași întrebare: ce anume din noi poate fi cumpărat, speriat sau redus la tăcere și ce anume suntem hotărâți să păstrăm numai pentru Dumnezeu?

Sfântul Dimitrie Basarabov a ales tăcerea. Dumnezeu i-a dat un glas care se aude și astăzi. Aceasta este una dintre cele mai frumoase biruințe ale credinței: omul care n-a dorit să fie auzit de lume a ajuns să vorbească lumii peste veacuri, iar într-o vreme când oamenilor li se poruncea să tacă, sfântul tăcerii i-a învățat să nu-și piardă glasul sufletului.

Sale!