Profesorul Ilie Mândricel (1943–2026) intră în istoria pe care a cercetat-o

Astăzi, domnul profesor Mihai Mâncu mi-a dat o veste foarte tristă. Profesorul Ilie Mândricel s-a stins din viață. Odată cu plecarea sa, Buzăul pierde unul dintre cei mai dedicați cercetători ai istoriei locale, un profesor de vocație, un intelectual discret, un om blând, un om generos, care a petrecut o mare parte din viață căutând, cercetând și recuperând mărturii ale unui trecut amenințat de uitare.

A vorbit cu trecutul și a spus prezentului ce a aflat. A înțeles că fiecare document, fiecare inscripție, fiecare biserică veche și fiecare poveste păstrată în memoria unei comunități reprezintă o fărâmă din identitatea noastră.

Născut la 2 noiembrie 1943, în satul Crevedia Mică, comuna Crevedia Mare, județul Giurgiu, a absolvit Liceul „Dimitrie Bolintineanu” din Bolintin Vale, în 1961, apoi Facultatea de Limba și Literatura Română din București, în 1967, și Facultatea de Filosofie a Universității din București, în 1973. A ales să își desfășoare activitatea didactică la Bozioru, în județul Buzău, loc de care avea să-și lege o mare parte a vieții și aproape întreaga operă de cercetare.

A fost profesor de limba română timp de peste patru decenii, dar vocația sa a depășit permanent limitele catedrei. Școala i-a oferit posibilitatea de a forma generații de elevi, iar locurile în care a trăit i-au deschis un univers de cercetare pe care l-a explorat cu o răbdare extraordinară.

Boziorul, Nucul, Alunișul, Colții și Ruginoasa, așezările rupestre, fostele schituri și mănăstiri, bisericile de lemn și vechile documente ale satelor buzoiene au devenit pentru el nu numai subiecte de cercetare, ci adevărate preocupări de-o viață. A străbătut cărările munților, a ascultat poveștile bătrânilor, a cercetat arhive și biblioteci și a învățat să descifreze înscrisuri vechi, încercând să refacă istoria unor locuri despre care se vorbea adesea mai mult în legende decât în documente.

Ceea ce impresionează în activitatea sa este tocmai această îmbinare dintre cercetarea de teren și studiul izvoarelor scrise. Ilie Mândricel nu s-a mulțumit să repete ceea ce se știa sau ceea ce se povestea despre trecut. A căutat documentul, a urmărit mărturia, a comparat informațiile și a încercat să ofere cercetării istorice temeiuri cât mai solide.

Cum istoria m-a preocupat și pe mine de-a lungul anilor, am citit și am citat din lucrările domniei sale. Am avut astfel posibilitatea să constat direct rigoarea cercetării sale istorice, seriozitatea documentării și, în egală măsură, frumusețea stilului în care scria. Pentru că Ilie Mândricel nu era doar un cercetător preocupat să așeze documente unul lângă altul. Avea și darul de a povesti, de a face inteligibil trecutul și de a transforma informația istorică într-o lectură vie, interesantă și accesibilă.

Opera sa bibliografică este mult mai bogată decât ar putea crede cei care îi cunosc numai cercetările despre sihăstriile buzoiene.

Încă din 1980 participa, în calitate de coautor, la realizarea volumului Vestigiile rupestre din Munții Buzăului, una dintre lucrările de referință dedicate acestui patrimoniu. Două decenii mai târziu, în anul 2000, publica Izvoare din adâncuri. Începuturile învățământului buzoian la sate, o cercetare prin care readucea în atenție istoria școlii rurale, a dascălilor și a eforturilor comunităților de a construi instituții de învățământ.

Au urmat Chemarea clopotelor scufundate (2006), apoi, în anul 2008, albumul Vestigii rupestre și alte locuri magice din Munții Buzăului, realizat împreună cu fotograful Victor Bortaș. În același an publica și Epigrame din tranziție, o dovadă că intelectualul riguros păstra și plăcerea jocului literar, a ironiei și a expresiei umoristice.

În anul 2011 apărea Scormonind prin cenușa veacurilor. Culegere de documente despre comuna Bozioru, județul Buzău, o lucrare cu o deosebită valoare documentară. Titlul însuși pare să descrie întreaga sa preocupare intelectuală: căutarea neobosită a acelor mărturii peste care vremea a așternut straturi de uitare.

Anul 2015 aducea alte două contribuții importante: Bozioru. 500 de ani de atestare documentară, realizată în colaborare, și Fosta Mănăstire Găvanele, dedicată istoriei unui așezământ monahal reprezentativ pentru spiritualitatea acestor locuri.

În 2017 publica Din umbra chiliilor în floare, volum în care legendele vechi ale Munților Buzăului își găseau expresia literară, și participa la realizarea lucrării Fidelitatea memoriei colective. De la Colchida din Curbura Carpaților la Athosul românesc.

Cercetarea arhivistică avea să se concretizeze și în volumele Mărturii buzoiene în colecțiile Bibliotecii Academiei Române și Documentele Pârscovului, ambele datate editorial 2018, cel din urmă lansat public în aprilie 2019. Prin asemenea lucrări, profesorul Ilie Mândricel oferea cercetătorilor și tuturor celor interesați de trecutul județului posibilitatea de a ajunge la informații istorice greu accesibile, unele risipite în colecții documentare întinse.

În 2020 a publicat Fosta mănăstire Aluniș, o amplă cercetare despre istoria acestui așezământ, întemeiată pe izvoare documentare, analiză istorică și mărturii ale tradiției locale.

Preocupările sale au continuat și în ultimii ani. În bibliografia cărților în curs de apariție a Bibliotecii Naționale a României, pentru anul 2025, este consemnată lucrarea Bozioru. O istorie în date, sub semnătura sa, cu ediția îngrijită de Vlad-Ionuț Musceleanu.

Acestor volume li se adaugă numeroase articole și studii apărute în publicații culturale, istorice, pedagogice și bisericești. A cercetat istoria satelor și a moșiilor buzoiene, evoluția învățământului, arhitectura bisericilor de lemn, vechile documente de proprietate, viața monahală și legendele populare. A colaborat cu instituții bisericești și culturale, înțelegând că istoria Buzăului nu poate fi despărțită de bisericile sale, de școlile sale și de comunitățile care au păstrat, uneori vreme de secole, memoria întâmplărilor și a oamenilor.

Dar dincolo de volume, studii și documente rămâne omul. Un om modest, blând, atent la ceilalți, un profesor care a înțeles că adevărata educație înseamnă să te ții mereu în cea mai bună formă intelectuală, înainte de a-i învăța pe alții. Înseamnă trezirea curiozității, a dorinței de cunoaștere și a respectului față de valorile pe care le moștenim.

Mă gândesc astăzi cât de puțini oameni sunt dispuși să își consacre zeci de ani cercetării istoriei unui sat, a unei biserici sau a unui document. Și cât de mult le datorăm tocmai acestor oameni. Istoria mare se construiește și din asemenea istorii mici, din numele celor care au trăit în sate, din instituțiile pe care le-au înființat, din bisericile pe care le-au ridicat și din mărturiile pe care le-au lăsat.

Profesorul Ilie Mândricel a înțeles acest lucru și a făcut din recuperarea lor o misiune personală.

Dispariția unui asemenea om este și pierderea unei biblioteci vii. O bibliotecă de amintiri, de documente, de povești ascultate, de drumuri străbătute, de pagini descifrate cu migală și de întrebări la care a căutat răspunsuri o viață întreagă.

Din fericire, o parte din această bibliotecă rămâne. Rămâne în cărțile sale, în studiile pe care le-a publicat, în cercetările celor care îi vor folosi documentele și în amintirea generațiilor de elevi cărora le-a fost profesor.

Cred că cea mai frumoasă formă de recunoștință față de Ilie Mândricel ar fi să continuăm să-i citim cărțile, să-i valorificăm cercetările și să păstrăm interesul pentru istoria locurilor noastre, dar și să-i apreciem umorul. Epigramele sale sunt umor bine rafinat. Domnul profesor Mâncu mi-a amintit o parte dintre ele.

Așadar, profesorul care și-a dedicat viața salvării trecutului de la uitare merită, la rândul său, să nu fie uitat, ba chiar amintit în notele existenței sale pline de miez.

Astăzi, județul Buzău pierde un cărturar autentic, iar cultura locală pierde unul dintre oamenii care au muncit cu statornicie pentru cunoașterea și păstrarea ei.

Condoleanțe familiei, celor apropiați, colegilor, foștilor elevi și tuturor celor care l-au cunoscut și prețuit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Rămas-bun, domnule profesor Ilie Mândricel! Și mulțumim pentru tot ceea ce ați salvat din memoria acestor locuri.

Iar la finalul scurtei pagini de necrolog, care ar trebui să amintească de intensintatea unei vieți în care au încăput mii de date și secole bune, redau, ca pe o rugă de iertare și un autoportret, două epigrame ale domnului profesor:

Cvintet cititorilor

Primiți-mă așa cum sunt –
Nici diavol, dar nici sfânt;
Bun și rău în mod egal,
Interesant și banal,
Dar slujind un ideal.

Autoportret

Sunt precum un pește:
Tac de când mă știu.
Cine mă cunoaște
Știe că și scriu.

Sale!