Sfântul Iachint de Vicina. Ierarhul care a așezat Biserica în temelia unei țări 28 octombrie.

Sfântul Iachint de Vicina este primul mitropolit al Țării Românești. E pomenit de Biserică în ziua de 28 octombrie.

Așadar, pentru a-i înțelege viața, trebuie să ne întoarcem cu aproape șapte veacuri în urmă, într-o vreme în care țările române abia începeau să capete contur politic, iar lumea din jurul lor era tulburată de războaie, interese comerciale și rivalități religioase.

Pe Dunărea de Jos exista atunci un oraș numit Vicina. Astăzi nu mai știm cu certitudine unde se afla. Istoricii îl caută în Dobrogea, în apropierea Isaccei sau în alte locuri de pe cursul inferior al fluviului. Era un port important, prin care treceau mărfuri, negustori și oameni veniți din lumea bizantină, din coloniile genoveze și din ținuturile Mării Negre. Acolo se întâlneau limbi, culturi și interese diferite. Acolo exista și o mitropolie ortodoxă, aflată în legătură cu Patriarhia Constantinopolului.

În acest loc, astăzi dispărut de pe hartă, a slujit Iachint ca mitropolit, începând din perioada de după anul 1348.

Imperiul Bizantin, care protejase multă vreme cetatea, slăbea. Conflictele cu genovezii, războaiele interne și amenințările dinspre Răsărit schimbau echilibrul întregii regiuni. Orașele înfloritoare deveneau vulnerabile, iar lumea pe care oamenii o consideraseră stabilă începea să se destrame.

În același timp, la nord de Dunăre, se ridica o țară nouă.

Basarab I obținuse, prin victoria de la Posada din 1330, independența politică a Țării Românești față de coroana maghiară. Fiul său, Nicolae Alexandru Basarab, înțelegea însă că un stat nu poate dăinui numai prin puterea armelor și prin autoritatea domnitorului. Avea nevoie de instituții, de continuitate și de o organizare bisericească recunoscută în lumea ortodoxă.

Așa ajunge Iachint, mitropolitul unei cetăți dunărene aflate în declin, să fie chemat în centrul unei țări aflate la începuturile sale.

În luna mai a anului 1359, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, condusă de patriarhul Calist I, recunoaște oficial Mitropolia Ungrovlahiei și îl confirmă pe Iachint drept mitropolit al întregii Țări Românești. Documentele păstrate arată că domnitorul insistase în repetate rânduri pentru această recunoaștere.

Este unul dintre momentele fundamentale ale istoriei noastre bisericești.

Trebuie să înțelegem însă un lucru: creștinismul nu începea în Țara Românească în anul 1359. Existau de multă vreme preoți, călugări, biserici și comunități de credincioși. Ceea ce se întâmpla atunci era recunoașterea și consolidarea unei organizări bisericești care urma să însoțească dezvoltarea statului medieval.

Iachint nu venea să aducă o credință necunoscută, ci să ofere unitate și continuitate unei Biserici deja vii.

A păstorit în vremea domnitorilor Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu, participând la organizarea vieții religioase, la hirotonirea preoților și la dezvoltarea așezămintelor monahale. Tradiția bisericească leagă de activitatea sa și venirea Sfântului Nicodim de la Tismana, cel care avea să dea o puternică orientare athonită monahismului românesc.

În vremea lui, legăturile dintre Țara Românească și Sfântul Munte Athos s-au întărit, iar mănăstirile au început să devină nu numai locuri de rugăciune, ci și centre de cultură, de învățătură și de păstrare a scrisului.

Mă gândesc adesea cât de puțin înțelegem noi, cei de astăzi, răbdarea cu care se construiau asemenea instituții. O biserică se ridica uneori într-o generație, o mănăstire își forma tradiția în mai multe generații, iar roadele unei hotărâri puteau fi culese după sute de ani. Oamenii aceia lucrau pentru un viitor pe care știau că nu îl vor vedea.

Există însă în viața Sfântului Iachint un episod mai puțin cunoscut și, poate, mai emoționant decât toate realizările sale.

Spre sfârșitul vieții, bătrân și bolnav, mitropolitul nu a mai putut călători la Constantinopol pentru a participa la lucrările Sinodului Patriarhal. Absențele sale au stârnit bănuieli, iar unii l-au acuzat că nu respectă autoritatea bisericească.

În anul 1370, a fost nevoit să se justifice. Documentele vremii ne arată un om ajuns la bătrânețe, slăbit de boală, pentru care o călătorie atât de lungă devenise o primejdie. Însuși domnitorul Vladislav Vlaicu se temea pentru viața sa și îl oprise să pornească la drum.

Mi se pare impresionantă această imagine. Un om care participase la așezarea temeliei unei instituții istorice ajungea, în ultimii ani ai vieții, să explice de ce trupul nu îl mai asculta. Nu funcția, nu rangul și nici meritele trecutului îl puteau apăra de slăbiciunea omenească.

Și totuși, grija lui nu era numai pentru propria persoană. În corespondența cu Patriarhia se preocupa de viitorul organizării bisericești, fiind gata să lase locul unui alt ierarh. În același an, 1370, avea să fie recunoscută și Mitropolia Severinului, semn că viața bisericească a țării continua să se dezvolte.

Sfântul Iachint a trecut la Domnul în anul 1372, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 2008.

Au trecut peste 650 de ani de la moartea sa. Vicina, orașul în care a slujit, a dispărut. Imperiul Bizantin s-a prăbușit. Domnitorii cu care a lucrat au rămas în cărțile de istorie. Hotarele s-au schimbat de nenumărate ori, iar lumea medievală în care a trăit este astăzi aproape de neimaginat.

Dar Biserica pe care a ajutat să o organizeze există.

Lecția vieții lui pentru noi?  Istoriile cu adevărat mari nu sunt întotdeauna cele care ne aduc glorie, ci acelea care rămân folositoare oamenilor după ce noi nu mai suntem.

Sfântul Iachint de Vicina a plecat dintr-un oraș pe care timpul l-a șters de pe hartă și a ajutat la întemeierea unei continuități pe care timpul nu a putut să o șteargă.

Asemenea personalități nu rămân în istorie doar ca mențiuni, ci o înnobilează.

Sale!