Astăzi, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, l-am înmormântat pe Gabi-Adrian Boacă. Avea numai 42 de ani. O vârstă la care oamenii nu se gândesc la sfârșit, ci la toate lucrurile pe care le mai au de făcut. La copii, la familie, la planurile pentru ziua de mâine.
Cu douăzeci de ani în urmă, Adrian plecase în Italia. Era unul dintre acei tineri curajoși care au înțeles că, uneori, pentru a-ți construi un viitor trebuie să ai puterea de a lăsa în urmă lumea în care ai crescut.
A plecat printre străini. Cu speranțe, cu temeri și, probabil, cu dorul acela pe care îl cunosc atât de bine românii plecați departe de casă.
Nu i-a fost ușor. Nu este niciodată ușor să începi o viață într-o altă țară, să înveți limba, să te obișnuiești cu oamenii și să câștigi, prin muncă, încrederea și respectul celor din jur.
Dar Adrian a reușit. A muncit vreme de două decenii, și-a făcut un rost și, mai presus de toate, și-a întemeiat o familie frumoasă. Soția și fiul său, Robert, erau parte din împlinirea pentru care plecase cândva de acasă.
Viața părea să-i fi răsplătit curajul și sacrificiile.
Până când un anevrism a întrerupt, brutal, totul.
Sunt morți pe care le înțelegem, chiar dacă nu le acceptăm. Sunt despărțiri pentru care bătrânețea sau suferința îndelungată ne pregătesc, într-un fel, sufletele. Dar ce poți spune despre plecarea unui om de 42 de ani, smuls din mijlocul familiei sale?
Ce îi poți spune unui copil care își pierde tatăl? Unei soții care rămâne singură în fața viitorului pe care îl pregătiseră împreună? Unei mame care ajunge să-și conducă fiul pe ultimul drum?
Astăzi, în jurul sicriului, erau multe lacrimi. Dar și foarte multe flori.
M-au impresionat în mod deosebit florile venite din Italia.
Veniseră de departe, de la oameni pentru care Adrian nu fusese doar un român plecat să muncească în străinătate. Era un prieten, un coleg, un om apropiat.
Pe una dintre coroanele trimise de la turnătoria unde lucrase era scris un mesaj simplu, în italiană:
„Al nostro Adrian con affetto.”
„Lui Adrian al nostru, cu afecțiune.”
Mesajul era din partea celor de la Centro Laminati.
M-am oprit asupra acestor cuvinte. Nu spuneau „angajatului nostru”, nici măcar „colegului nostru”. Spuneau „Adrian al nostru”.
Câtă apropiere poate încăpea în numai câteva cuvinte!
După douăzeci de ani de muncă printre străini, Adrian devenise unul dintre ai lor. Își câștigase nu doar existența, ci și un loc în sufletele oamenilor.
M-am gândit atunci că aceasta este una dintre cele mai frumoase izbânzi ale unui om. Să pleci într-o lume necunoscută și să ajungi, prin ceea ce ești, să fii considerat de ceilalți unul dintre ai lor.
Florile acelea aveau, dincolo de frumusețea lor, o poveste. Era povestea unui tânăr român care plecase să-și caute viitoru și care, prin muncă și omenie, reușise să unească două lumi.
Și mai era un amănunt care mi-a rămas în suflet.
L-am înmormântat chiar de sărbătoarea Sfântului Arhanghel Gavriil, al cărui nume îl purta. Nu vreau să caut explicații acolo unde taina vieții și a morții depășește înțelegerea noastră. Dar această întâlnire a numelui cu ziua despărțirii mi s-a părut tulburătoare.
La slujbă ne-am rugat pentru odihna sufletului său și pentru mângâierea celor rămași. Pentru Robert, care va trebui să crească purtând în suflet amintirea tatălui. Pentru soția sa, care va avea de dus mai departe o viață începută împreună. Pentru mama sa, a cărei durere nu poate fi cuprinsă în cuvinte.
Privind florile, m-am gândit că anii unui om nu spun întotdeauna întreaga poveste a vieții sale. Unii trăiesc mult și lasă puține amintiri. Alții pleacă mult prea devreme, dar lasă în urmă familii, prietenii, respect și o dragoste care trece dincolo de granițe.
Adrian a trăit numai 42 de ani. Dar a avut puterea să construiască o viață, să întemeieze o familie și să devină prețuit într-o țară care, la început, îi fusese străină.
Astăzi, la despărțirea de el, România și Italia s-au întâlnit în aceeași durere.
Iar dintre toate imaginile acestei zile, îmi vor rămâne în minte florile venite de departe și acele câteva cuvinte:
„Al nostro Adrian con affetto.”
Uneori, atât este de ajuns pentru a înțelege ce fel de om a fost cel pe care îl conducem pe ultimul drum.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Gabi-Adrian Boaca și să-i mângâie familia îndurerată!
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
