Într-un salon de spital din Atena, într-o zi de noiembrie a anului 1920, un bătrân bolnav își trăia ultimele ceasuri. Nu mai avea nimic din înfățișarea unui mare ierarh. Boala îi slăbise trupul, suferința îi împuținase puterile, iar anii îi așternuseră pe chip urmele unei vieți care nu fusese deloc ușoară.
Se numea Nectarie.
Fusese mitropolit, profesor, director de școală, întemeietor de mănăstire. Cunoscuse și admirația oamenilor, și disprețul lor. Fusese prețuit, apoi alungat, ascultat, apoi acuzat. Acum, la capătul drumului, nu-i mai rămăsese decât liniștea aceea adâncă pe care o dobândesc oamenii care au învățat să nu mai ceară lumii ceea ce numai Dumnezeu le poate da.
Peste câteva ore, în ziua de 8 noiembrie, avea să moară. Dar istoria lui nu avea să se încheie acolo.
Începutul ei trebuie căutat cu aproape trei sferturi de veac mai devreme, într-un orășel de pe țărmul Mării Marmara.
În Silivria anului 1846, într-o familie săracă, se năștea un copil pe care părinții l-au numit Anastasie. Nu știm câte speranțe aveau pentru el, dar știm că nu-i puteau oferi prea multe. Casa era modestă, posibilitățile puține, iar viața nu făcea daruri celor care se nășteau fără avere.
Anastasie a crescut și, încă de tânăr, a plecat la Constantinopol. Era aproape un copil când a început să muncească pentru a-și câștiga pâinea. Orașul era imens, agitat, plin de negustori, marinari, călători și oameni care veneau să-și caute norocul, așa cum se spune în limbajul unei vieți nesigure.
Printre ei se afla și tânărul care nu căuta norocul, ci posibilitatea de a învăța.
Îl putem imagina mergând pe străzile Constantinopolului, printre prăvălii și biserici, cu puținii bani câștigați din muncă și cu dorința de a ajunge cândva să studieze. Mai târziu, avea să-și continue pregătirea, să intre în monahism și să primească numele Nectarie.
Au trecut anii, iar copilul sărac din Silivria a devenit un om respectat. A studiat teologia la Atena, a ajuns preot în Egipt și apoi mitropolit de Pentapole, în cadrul Patriarhiei Alexandriei.
Ar fi putut fi începutul unei vieți liniștite. Avea pregătire, autoritate, credincioși care îl iubeau și o slujire importantă.
Numai că, în preajma oamenilor apreciați, se găsesc uneori și oameni pe care aprecierea celorlalți îi neliniștește.
Au început … șoaptele. Mai întâi neîncrederea, apoi bănuielile, apoi acuzațiile. Se spunea că Nectarie ar avea ambiții ascunse, că ar urmări o poziție mai înaltă, că popularitatea sa ar ascunde dorința de putere.
Asemenea vorbe au o însușire stranie. Nu au nevoie întotdeauna de dovezi pentru a fi crezute. Le este suficient să ajungă la urechile potrivite.
În cele din urmă, mitropolitul Nectarie a fost îndepărtat din Egipt.
Mi-l imaginez în ziua plecării, privind pentru ultima oară locurile în care slujise. Nu știm ce gânduri i-au trecut prin minte. Poate că încerca să înțeleagă cum se poate prăbuși atât de repede încrederea oamenilor. Poate că îi era teamă de viitor, căci știm că Dumnezeu este cu noi, dar schimbările ne tensionează. Poate că se întreba unde va merge și din ce va trăi.
Cu siguranță, însă, că a plecat purtând povara unei nedreptăți.
Când a ajuns la Atena, nu l-a așteptat nicio primire triumfală. Dimpotrivă, a cunoscut lipsurile, nesiguranța și greutatea de a-și găsi un loc. Omul care fusese mitropolit avea acum nevoie să fie ajutat pentru a putea trăi.
A fost una dintre cele mai triste răsturnări ale vieții sale, dar și una dintre cele mai luminoase, deoarece Nectarie nu și-a cheltuit restul vieții încercând să se răzbune. Nu a cutreierat lumea cerând pedepsirea celor care îl nedreptățiseră. Nu și-a făcut din umilință o armă și nici din suferință un motiv pentru a-i urî pe oameni.
A continuat să slujească.
Mai întâi ca predicator, apoi ca director al Școlii Teologice Rizarios din Atena, unde a petrecut ani îndelungați printre tineri. Îi învăța teologie, dar mai ales le arăta, prin felul său de a trăi, cât de puțin valorează cunoașterea atunci când nu este însoțită de bunătate.
Se spune că, într-o zi, văzând că un angajat al școlii nu își putea îndeplini munca din pricina bolii, Nectarie s-a ocupat el însuși de curățenie, fără să facă din aceasta un spectacol. Cel care purtase odinioară veșminte arhierești nu considera că munca umilă îi poate micșora demnitatea.
Înțelegem din asemenea întâmplări de ce oamenii simpli îl iubeau.
Mai târziu, viața l-a purtat spre insula Eghina, nu departe de Atena. Acolo, printre dealuri, livezi de măslini și drumuri scăldate în soarele Greciei, a întemeiat Mănăstirea Sfânta Treime.
Nu era un loc al puterii, ci unul al rugăciunii.
Nectarie îmbătrânea. Anii îi aduceau mai puțină putere trupească, dar o tot mai mare liniște. Își petrecea timpul rugându-se, scriind, îndrumând maicile și primind oameni care veneau să-i ceară sfatul.
Poate că tocmai acolo, pe insula aceea înconjurată de mare, viața lui și-a găsit adevărata împlinire.
Nu în Alexandria, unde avusese rang și autoritate. Nu în Atena, unde dobândise respectul elevilor săi. Ci într-o mănăstire în care nimeni nu venea să-i admire titlurile, ci să-i caute bunătatea.
Apoi a venit boala.
O suferință grea, pe care medicii au identificat-o drept cancer, i-a măcinat trupul. A fost dus la spital, la Atena. Acolo, în noiembrie 1920, povestea omului care cunoscuse atâtea încercări se apropia de sfârșit.
Tradiția bisericească păstrează amintirea unei întâmplări petrecute după moartea sa. Se spune că, atunci când unul dintre veșmintele sfântului a fost așezat pe patul unui bolnav aflat în apropiere, omul s-a vindecat. Era întâia dintre multele minuni pe care credincioșii aveau să le lege de numele lui.
Bătrânul care murise de cancer avea să devină, în evlavia creștinilor, unul dintre cei mai iubiți ocrotitori ai bolnavilor, îndeosebi ai celor care se luptă cu această boală.
Au trecut anii. Cei care îl acuzaseră au murit. Intrigile care îi tulburaseră viața s-au stins. Funcțiile pentru care oamenii se luptaseră au fost ocupate, pe rând, de alții. Din toată agitația aceea nu a mai rămas aproape nimic.
A rămas însă Nectarie.
În 1961, Biserica l-a trecut oficial în rândul sfinților, iar insula Eghina a devenit unul dintre marile locuri de pelerinaj ale lumii ortodoxe.
Astăzi, oamenii merg acolo cu fotografii ale celor dragi, cu nume scrise pe pomelnice, cu lacrimi și speranțe. Unii vin după luni întregi de tratamente, alții înaintea unei operații. Unii mulțumesc pentru vindecare, alții cer puterea de a duce mai departe o suferință pe care nu o înțeleg.
Mă gândesc de multe ori la oamenii aceștia. La părinții care se roagă pentru copiii lor, la soții care își așteaptă soțiile să iasă din operație, la bătrânii care își ascund durerea pentru a nu-i îngrijora pe cei din familie.
În astfel de momente, oamenii nu mai caută explicații savante. Caută speranță. Caută un semn că nu sunt singuri.
Și poate că de aceea Sfântul Nectarie le este atât de apropiat. Pentru că el însuși a cunoscut neputința, singurătatea și suferința. Nu vorbește despre durere din afara ei.
Dar, dincolo de minunile pentru care este cunoscut, eu cred că viața lui ascunde o minune și mai greu de înțeles.
Aceea de a nu fi devenit rău după ce a fost nedreptățit.
Căci boala, oricât de grea, nu este singura suferință pe care o poate îndura omul. Există și boala sufletului rănit de alții. Există umilința de a fi judecat pe nedrept, amărăciunea de a fi trădat, tristețea de a vedea că adevărul nu este întotdeauna suficient pentru a te apăra.
Sunt răni care nu se văd la radiografie și pentru care nu există medicamente.
Nectarie le-a purtat fără să le lase să-i otrăvească inima.
Iar aceasta mi se pare cea mai frumoasă parte a poveștii sale.
La urma urmei, câți dintre noi am putea face același lucru? Câți am putea ierta pe cineva care ne-a distrus reputația? Câți am putea continua să iubim oamenii după ce am cunoscut câtă nedreptate pot săvârși?
Sfântul Nectarie nu ne cere să admirăm suferința. Ne arată doar că ea nu trebuie să aibă ultimul cuvânt asupra vieții noastre.
Mâine, 9 noiembrie, când Biserica îl pomenește, milioane de creștini îi vor rosti numele. Se vor aprinde lumânări, se vor citi rugăciuni și se vor înălța cereri pentru cei bolnavi.
Dar poate că, dincolo de toate acestea, ar merita să ne amintim și de copilul sărac plecat din Silivria, de tânărul care muncea pentru a putea învăța, de mitropolitul alungat pe nedrept, de profesorul care își iubea elevii, de bătrânul retras pe o insulă și, în cele din urmă, de omul bolnav care își trăia ultimele clipe într-un spital din Atena.
Toate aceste chipuri aparțin aceluiași om.
A pierdut multe, dar nu și-a pierdut sufletul.
Și mă întreb dacă nu cumva aceasta este adevărata sfințenie: să treci prin viață, să cunoști răutatea lumii, să fii rănit, uneori chiar zdrobit de ea, și totuși să ajungi la capăt fără să fi uitat să iubești.
Cei care l-au nedreptățit pe Nectarie au crezut, probabil, că îl îndepărtează din istorie.
Nu știau că, în vreme ce ei încercau să-i închidă un drum, Dumnezeu îi deschidea altul.
Un drum care avea să ducă de la un salon sărac de spital până în inimile a milioane de oameni.
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
