La cincisprezece ani, moartea este un gând străin. Viața se întinde înainte cu promisiunile ei, cu nerăbdarea iubirii, cu bucuriile încă netrăite. Timpul pare nesfârșit, iar lumea, oricât de mare ar fi, încă nu este destul de încăpătoare pentru toate visurile tinereții.
Ștefanida avea cincisprezece ani și opt luni. De un an și patru luni era căsătorită cu un soldat roman. Nu știm cum arăta casa în care locuia, ce îi plăcea să facă, dacă avea un glas frumos sau dacă râdea ușor. Istoria a păstrat prea puțin din viața ei și aproape totul din moarte.
Într-o zi, la Damasc, pe vremea împăratului Marc Aureliu, tânăra s-a aflat în mulțimea adunată să privească judecarea unui soldat creștin.
Îl chema Victor.
Om obișnuit să poarte arme și să asculte porunci, Victor descoperise că există o ascultare mai înaltă decât aceea datorată împăratului. Refuzase să aducă jertfe zeilor Romei și era pedepsit pentru această nesupunere.
Trupul îi fusese supus chinurilor, dar voința rămăsese neclintită. Călăii puteau porunci asupra cărnii, nu și asupra conștiinței. Iar această neputință a puterii, descoperită în fața unui om lipsit de apărare, îi înfuria mai mult decât orice împotrivire.
Ștefanida privea.
În jurul ei se auzeau glasurile mulțimii, poruncile soldaților, zgomotul unei lumi deprinse să transforme suferința altuia în spectacol. Dar privirea fetei rămânea asupra celui judecat.
Atunci, spune Sinaxarul, i s-a descoperit o priveliște pe care ceilalți nu o puteau vedea.
Din cer coborau două cununi. Una, purtată de doisprezece îngeri, se îndrepta spre Victor. Cealaltă, mai mică, îi era pregătită ei.
Nu știm cât a durat vedenia. O clipă, poate. Destul însă pentru ca fata să înțeleagă ceea ce avea de făcut.
A început să-l fericească pe mucenic pentru curajul lui și pentru răsplata care îl aștepta. Vorbele ei au tulburat mulțimea. Cineva le-a auzit, altcineva le-a dus mai departe, până la dregătorul care hotăra viața și moartea celor din fața sa.
Ștefanida a fost chemată la judecată.
În fața autorității romane stătea acum o adolescentă. Nu purta arme, nu ridicase pe nimeni la răscoală, nu încălcase vreo poruncă militară. Singura ei vină era că mărturisise ceea ce credea.
Dregătorul a întrebat-o câți ani are. A aflat apoi că este căsătorită de puțină vreme. Avea înainte atâția ani de trăit, atâtea bucurii de cunoscut. De ce să le piardă pentru credința unui om osândit?
Întrebarea avea logica ei. Este logica unei lumi în care viața poate fi păstrată cu prețul oricărui compromis.
Ștefanida i-a răspuns cu liniștea celui care și-a făcut deja alegerea.
Era creștină.
Cuvintele acestea, atât de simple pentru noi, aveau atunci greutatea unei sentințe.
În relatarea martiriului, dregătorul poruncește o pedeapsă de o cruzime aproape imposibil de imaginat. Doi finici sunt aplecați până la pământ, iar tânăra este legată între ei. Când arborii sunt lăsați liberi, trupul ei este sfâșiat.
Ștefanida moare înainte să împlinească șaisprezece ani.
Victor, cel a cărui mărturisire îi trezise curajul, primește și el moartea mucenicească.
Așa se încheie istorisirea păstrată de Sinaxar. Două vieți, două cununi și o zi de noiembrie care le-a păstrat numele împreună.
Dar în această istorie mă tulbură mai ales libertatea fetei.
Victor era deja prizonier. Alegerea lui se făcea între lepădarea de credință și moarte. Ștefanida, în schimb, putea pleca. Nimeni nu o căuta, nimeni nu o întrebase ce crede, nimeni nu îi ceruse să-și mărturisească Dumnezeul.
Ar fi putut să se strecoare prin mulțime, să se întoarcă acasă, să-și continue viața. Să păstreze în suflet admirația pentru curajul unui necunoscut și să povestească, peste ani, că fusese martoră.
Numai că ea nu s-a mulțumit să fie doar martoră tăcută.
Suferința lui Victor a scos la lumină adevărul din propria ei conștiință. Curajul unuia a devenit curajul celuilalt. Și, pentru o clipă, în mijlocul unei mulțimi care privea, doi oameni au încetat să se mai teamă de puterea celor care îi judecau.
Mă gândesc cât de rară este această formă de libertate. Noi o asociem adesea cu posibilitatea de a alege între mai multe drumuri, de a pleca, de a refuza, de a ne feri de ceea ce ne rănește. Ștefanida a descoperit-o în puterea de a rămâne credincioasă, chiar atunci când toate drumurile spre salvare îi erau deschise.
Numele ei vine din cuvântul grecesc stephanos, cunună. Și parcă întreaga poveste se adună în acest nume. Fata care văzuse două cununi nu avea să primească niciodată podoabele unei vieți îndelungate, nici bucuria copiilor, nici tihna bătrâneții. Timpul ei pământesc s-a oprit înainte să se fi împlinit.
În schimb, memoria Bisericii i-a dăruit o altă durată.
Au trecut peste optsprezece veacuri. Imperiul care i-a condamnat pe creștini s-a risipit, numele multor împărați abia mai sunt cunoscute, cetățile și-au schimbat stăpânii, limbile și hotarele. Iar numele unei fete de cincisprezece ani continuă să fie rostit în biserici.
La 11 noiembrie, când îi pomenim pe Sfinții Victor și Ștefanida, îmi revine în minte imaginea acelei adolescente pierdute în mulțimea din Damasc.
În fața ei era un om torturat. În jur, o lume care tăcea. Deasupra, potrivit vedeniei, două cununi.
Și, undeva între frică și credință, o voce tânără care a îndrăznit să vorbească.
Atât de puțin a rămas din cuvintele Ștefanidei. Atât de mult a rămas din curajul ei.
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
