În cetatea Neocezareei, din ținutul Pontului, aproape de țărmurile Mării Negre, un episcop bătrân se pregătea să părăsească lumea. Trăise într-un veac al prigoanelor, când mărturisirea credinței creștine putea aduce pierderea averii, închisoarea sau moartea. Cunoscuse drumurile lungi ale învățăturii, singurătatea rugăciunii și tulburările unei cetăți în care zeii vechi încă aveau temple și închinători.
Înainte de sfârșit, a dorit să afle un singur lucru: câți locuitori ai cetății mai rămăseseră păgâni?
I s-a răspuns că șaptesprezece.
Bătrânul a primit vestea cu recunoștință. Când venise episcop în Neocezareea, cu multe decenii înainte, găsise acolo numai șaptesprezece creștini. Acum, la capătul vieții sale, întreaga cetate îmbrățișase aproape în întregime credința lui Hristos.
Așa se încheie, potrivit tradiției bisericești, povestea Sfântului Grigorie Taumaturgul, unul dintre cei mai uimitori episcopi ai creștinismului din secolul al III-lea.
Se născuse chiar în Neocezareea, într-o familie păgână, înstărită și preocupată de educația copiilor. În tinerețe studiase retorica, filosofia și dreptul, pregătindu-se pentru o carieră care i-ar fi putut aduce prestigiu și siguranță. Lumea romană prețuia oamenii învățați, iar Grigorie avea toate însușirile necesare pentru a-și câștiga un loc printre ei.
Drumul studiilor l-a purtat însă la Cezareea Palestinei, unde l-a întâlnit pe Origen, unul dintre cei mai cunoscuți învățați creștini ai vremii. Sub îndrumarea lui, tânărul a descoperit Scriptura și o înțelegere a vieții care depășea hotarele filosofiei pe care o cunoscuse până atunci.
Întâlnirea i-a schimbat cursul existenței. Grigorie a primit credința creștină, iar învățătura, care până atunci fusese pentru el o cale spre afirmare, a devenit mijlocul unei căutări spirituale.
După anii de studiu, s-a întors în ținuturile natale. Faima înțelepciunii și a vieții sale a ajuns la Fedim, episcopul Amasiei, care a dorit să-l așeze în fruntea comunității creștine din Neocezareea.
Grigorie s-a ferit de această răspundere. Nu căuta demnități bisericești și nici puterea pe care o asemenea slujire i-ar fi putut-o aduce. Tradiția spune că episcopul Fedim, neizbutind să-l aducă înaintea sa, l-a ales într-un chip neobișnuit, iar Grigorie a primit în cele din urmă chemarea.
A început astfel o păstorire care avea să rămână vie în memoria Bisericii pentru multe veacuri.
Neocezareea era o cetate în care creștinii reprezentau o comunitate mică, înconjurată de temple și de vechi obiceiuri religioase. Grigorie nu avea la îndemână nici puterea autorităților, nici bogății care să-i susțină lucrarea. Avea credința, învățătura și o neobișnuită apropiere de oamenii pe care îi întâlnea.
Curând, numele său a început să fie legat de întâmplări pe care locuitorii Pontului le-au păstrat în amintire drept minuni.
Una dintre ele vorbește despre râul Licos, ale cărui ape se revărsau primăvara peste câmpuri, livezi și așezări. Când ploile umflau râul, oamenii își vedeau gospodăriile și roadele muncii amenințate. Auzind despre puterea rugăciunilor episcopului, au venit la el și i-au cerut ajutorul.
Grigorie a mers împreună cu ei până la malurile râului. Acolo, potrivit Vieții sale, și-a înfipt toiagul în pământ și a poruncit apelor, în numele lui Hristos, să nu mai treacă dincolo de hotarele lor.
Toiagul uscat s-ar fi prefăcut într-un stejar, iar apele s-ar fi retras în albia râului. Multă vreme, locuitorii au păstrat amintirea copacului care marca locul acelei întâmplări.
O altă povestire îl înfățișează pe Sfântul Grigorie în fața unui munte care împiedica ridicarea unei biserici. De fapt … aprope fiecare ridicare de biserică are un munte în față. Uneori muntele nu e formă geografică. Revenind la acestă istorie, locul ales pentru construcție era prea strâmt, iar stânca nu îngăduia lărgirea temeliei. Episcopul s-a rugat, iar muntele, spune tradiția, s-a mișcat atât cât era nevoie pentru a face loc bisericii.
De aici vine una dintre cele mai puternice imagini păstrate despre Sfântul Grigorie: episcopul a cărui credință muta munții.
Dar istorisirea sa cuprinde și o minune de altă natură.
Doi frați se certau pentru stăpânirea unui lac. Fiecare susținea că apa îi aparținea, iar neînțelegerea ajunsese atât de departe, încât oamenii lor se pregăteau de luptă. Grigorie a încercat să-i împace, dar niciunul nu voia să renunțe.
Potrivit tradiției, episcopul a rămas peste noapte lângă lac și s-a rugat. Dimineața, când frații s-au întors hotărâți să-și apere drepturile, au găsit în locul întinderii de apă un pământ uscat.
Nu mai aveau pentru ce să se lupte.
În această povestire, minunea nu este doar dispariția apei, ci sfârșitul unei vrajbe care amenința să curme vieți. Ceea ce oamenii nu reușiseră să împartă încetase să mai fie pricina dușmăniei lor.
Au urmat ani grei. Imperiul Roman a trecut prin tulburări și persecuții, iar comunitățile creștine au cunoscut frica și suferința. În vremea prigoanei împăratului Deciu, Grigorie și-a îndemnat credincioșii să se retragă în locuri ferite, pentru a nu cădea victime cruzimii prigonitorilor.
A fost o alegere a grijii pastorale. Episcopul știa cât de fragile puteau fi puterile oamenilor în fața chinurilor și cât de mare era răspunderea sa pentru viețile celor încredințați lui.
Când prigoana a trecut, s-a întors la Neocezareea și și-a continuat lucrarea. Cetatea se schimba treptat. În locul unei mici comunități izolate creștea o Biserică puternică, iar în jurul episcopului se adunau oameni din toate categoriile sociale.
Grigorie a rămas în amintirea lor nu numai ca episcop și învățător, ci mai ales ca făcător de minuni. De aceea, posteritatea i-a adăugat numelui său cuvântul „Taumaturgul”, cel prin care Dumnezeu săvârșește minuni.
Memoria sa a fost păstrată cu o deosebită cinstire și de marii Părinți capadocieni. Sfântul Vasile cel Mare vorbea cu respect despre credința și învățătura lui, iar Sfântul Grigorie de Nyssa avea să-i așeze viața într-o scriere care a transmis generațiilor următoare minunile episcopului din Pont.
Spre sfârșitul vieții, Grigorie a putut privi în urmă la o lucrare pe care o începuse aproape singur. Nu cucerise cetăți cu sabia și nu adunase bogății materiale. Își petrecuse anii învățând, vindecând, împăcând și întărind credința unei comunități care crescuse sub ochii lui.
Iar când a întrebat câți păgâni mai rămăseseră în Neocezareea, răspunsul de șaptesprezece oameni a închis, cu o simetrie uimitoare, povestea unei vieți întregi.
Cifra aceasta, păstrată de tradiție, spune mai mult decât o simplă schimbare religioasă. La venirea sa, Grigorie găsise o cetate în care creștinii puteau fi numărați aproape pe degete. La plecare, credința pe care o mărturisise devenise credința aproape tuturor.
Astăzi, la aproape optsprezece veacuri de la viața sa, Biserica îl pomenește pe Sfântul Grigorie Taumaturgul la 17 noiembrie.
Paginile despre râurile oprite, despre muntele mișcat și despre lacul dispărut au străbătut secolele, purtând cu ele uimirea celor care le-au transmis. Dar, dincolo de toate aceste întâmplări extraordinare, rămâne imaginea unui episcop care a primit în grijă o cetate aproape întreagă străină de credința sa și a lăsat în urmă o comunitate creștină înfloritoare.
Dintre toate minunile care îi sunt atribuite, aceasta este cea mai grăitoare prin urmările ei: schimbarea unei cetăți prin viața și slujirea unui singur episcop.
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
