Sfântul Mucenic Platon. Sfântul căruia nu i-au putut lua libertatea Pagini de sinaxar | 18 noiembrie

În cetatea Ancira, în inima Asiei Mici, trăia, la sfârșitul veacului al III-lea, un tânăr pe nume Platon. Era vremea împăratului Dioclețian, când Imperiul Roman își întindea autoritatea asupra unei lumi imense, iar creștinii învățau să trăiască sub amenințarea prigoanei. Templele zeilor se ridicau în piețele cetăților, statuile împăraților aminteau tuturor cine stăpânea lumea, iar credința într-un Dumnezeu răstignit părea, pentru mulți, o îndrăzneală de neînțeles.

Platon crescuse într-o familie creștină, alături de fratele său, Antioh, care avea să primească și el cununa muceniciei. Învățase de mic Scripturile, dar cunoscuse și cultura lumii în care trăia. Avea darul cuvântului, o minte ageră și o convingere pe care tinerețea nu i-o slăbea, ci i-o făcea mai vie.

Nu și-a ascuns credința. A început să vorbească despre Hristos în cetăți, în fața oamenilor care ascultau uneori cu uimire, alteori cu neîncredere. Pentru el, credința nu era un lucru care trebuia păstrat numai în intimitatea casei, de teamă să nu tulbure lumea. Era adevărul pe care îl descoperise și pe care simțea nevoia să-l împărtășească.

În cele din urmă, cuvintele sale au ajuns și la urechile autorităților.

A fost arestat și adus înaintea guvernatorului Agripin, în templul lui Zeus. Acolo, în fața unui judecător obișnuit să fie ascultat, tânărul creștin trebuia să aleagă între supunere și credință.

Agripin nu a început cu amenințările. A încercat mai întâi să-l câștige prin vorbe bune. I-a lăudat inteligența și i-a amintit de marele filosof Platon, al cărui nume îl purta. I-a sugerat că ar putea ajunge asemenea acestuia, dacă ar cinsti zeii cetății.

Tânărul i-a răspuns că înțelepciunea filosofilor, oricât de mare, rămâne mărginită, în vreme ce învățătura lui Hristos deschide omului calea către adevărul veșnic.

Guvernatorul a schimbat atunci mijloacele. I-a făgăduit căsătoria cu nepoata sa, o viață îndestulată, cinste și liniște. Tot ceea ce lumea putea oferi unui tânăr se afla, dintr-odată, la îndemâna lui.

Trebuia numai să renunțe la Hristos.

Platon a refuzat.

Atunci au început chinurile. Doisprezece soldați au primit porunca să-l lovească pe rând, pentru ca niciunul să nu obosească înainte ca tânărul să cedeze. Trupul său a fost supus unor suferințe cumplite, iar guvernatorul, mâniat de statornicia lui, a ajuns să participe el însuși la torturarea celui pe care nu reușea să-l învingă.

Era o întâlnire stranie între două feluri de putere. Agripin putea porunci soldaților, putea deschide temnițele și putea hotărî moartea unui om. Platon nu putea porunci nimănui. Nu avea arme, nu avea rang și nu avea pe cine să cheme în ajutor.

Și totuși, cel care stăpânea cetatea nu reușea să stăpânească sufletul celui aflat înaintea sa.

După chinuri, Platon a fost aruncat în temniță. Când l-au dus acolo, s-a întors către mulțimea care privise judecata și i-a îndemnat pe creștini să nu se tulbure din pricina suferințelor lui. Nu le-a cerut răzbunare și nici nu i-a îndemnat la ură. Le-a vorbit despre credință și despre Hristos, piatra pe care omul își poate întemeia viața.

Au urmat alte judecăți, alte suferințe și zile de temniță. Potrivit tradiției hagiografice, a fost lăsat vreme de optsprezece zile fără hrană și fără apă.

Agripin nu putea înțelege de ce un om atât de tânăr, cu atâtea lucruri înaintea lui, refuza să-și salveze viața.

În cele din urmă, guvernatorul a renunțat să-i mai ceară jertfe și ritualuri. A încercat să obțină măcar o mică declarație, câteva cuvinte rostite fără altă obligație.

Era suficient ca Platon să spună: „Mare este zeul Apolon”.

Atât.

Câteva cuvinte, și porțile temniței s-ar fi deschis. Câteva cuvinte, și ar fi putut pleca acasă. Nici nu i se cerea să creadă în ele. Trebuia doar să le rostească.

Dar Platon știa că trădarea începe acolo unde omul se convinge că un compromis este prea mic pentru a avea însemnătate.

A refuzat și această ultimă propunere.

În acea clipă, întreaga putere a Imperiului Roman se dovedea neputincioasă înaintea libertății unui singur om.

Agripin putea să-i ia viața, dar nu putea să-l facă să creadă altceva decât credea. Putea să-i rănească trupul, dar nu putea să-i cumpere conștiința. Putea să-i ofere lumea întreagă, dar nu putea să-l convingă să renunțe la ceea ce socotea mai de preț decât lumea.

A urmat condamnarea la moarte.

Sfântului Platon i s-a tăiat capul, în anul 302, după tradiția păstrată de Biserică. Era încă tânăr. Viața sa pământească se încheia sub sabia unui imperiu care avea să mai stăpânească multe veacuri, dar care nu avea să mai fie niciodată același.

Peste numai câțiva ani, persecuțiile aveau să înceteze, iar credința pentru care Platon murise avea să poată fi mărturisită în libertate.

Au trecut de atunci mai bine de șaptesprezece secole.

Cetatea Ancira a devenit Ankara. Împărații Romei au rămas în cărțile de istorie, templele zeilor și-au pierdut închinătorii, iar numele multor guvernatori au dispărut din memoria inșelătore a timpului.

Numele tânărului Platon continuă să fie rostit, în fiecare an, la 18 noiembrie, în bisericile creștine.

Viața lui ne pune în fața unei întrebări care nu aparține numai veacului persecuțiilor: cât din libertatea noastră suntem dispuși să cedăm pentru liniște, pentru avantaje sau pentru a fi acceptați de ceilalți?

Astăzi, rareori ni se mai cere să aducem jertfe unor zei de piatră. Ni se cere însă, uneori, să tăcem atunci când ar trebui să vorbim, să aprobăm ceea ce știm că este nedrept sau să ne ascundem convingerile pentru a nu pierde ceva.

Iar renunțările mici, repetate, pot ajunge să ne înstrăineze de noi înșine.

Sfântul Platon ne amintește că libertatea nu începe acolo unde omul poate face orice dorește, ci acolo unde poate rămâne credincios adevărului chiar și atunci când acest lucru îl costă.

Guvernatorul Agripin l-a judecat, l-a întemnițat și l-a condamnat. A crezut că, prin moarte, va pune capăt împotrivirii sale.

Nu a înțeles că un om care nu poate fi cumpărat și nici înfrânt în conștiința lui a ieșit deja de sub puterea celui care îl amenință.

Sfântului Platon i-au luat tot ceea ce putea fi luat unui om. Un singur lucru nu i-au putut lua: libertatea de a rămâne el însuși înaintea lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și