În Antiohia, la începutul veacului al IV-lea, un bătrân pe nume Varlaam era adus înaintea judecătorilor romani pentru vina de a fi creștin. Trăise destul pentru a cunoaște greutățile vieții și pentru a înțelege cât de trecătoare sunt lucrurile cărora oamenii le dau atâta importanță. Nu avea bogății, nu ocupa vreo funcție înaltă și nici nu se bucura de puterea celor care conduceau cetatea. Era un om simplu, a cărui credință crescuse odată cu anii, devenind mai puternică decât teama de suferință.
Imperiul Roman trecea printr-o vreme de persecuții împotriva creștinilor. Autoritățile cereau supunere față de zeii oficiali, iar refuzul de a participa la ritualurile păgâne putea aduce închisoarea, chinurile și moartea. Pentru judecători, lucrurile erau simple: omul trebuia să aducă jertfă zeilor și să recunoască astfel autoritatea religioasă a imperiului. Nimeni nu-i cerea să-și deschidă sufletul sau să mărturisească o credință sinceră. Era suficient un gest, puțină tămâie aruncată pe altar, o plecăciune făcută înaintea unei statui.
Atât de puțin se cerea pentru a-și păstra viața.
Varlaam a refuzat.
Judecătorii au încercat să-l determine prin amenințări, apoi prin chinuri. Trupul său îmbătrânit a fost supus unor suferințe cumplite, în speranța că durerea îl va determina să renunțe la credință. Dar bătrânul a rămas neclintit. Cu fiecare refuz, mânia celor care îl judecau creștea. Era de neînțeles cum un om lipsit de apărare putea să se împotrivească unei puteri care dispunea de soldați, temnițe și de dreptul de a hotărî asupra vieții lui.
În cele din urmă, chinuitorii au găsit o cale prin care credeau că îl vor învinge fără să mai aibă nevoie de încuviințarea sa. L-au dus în fața unui altar păgân, i-au întins mâna deasupra jertfelnicului și i-au pus în palmă cărbuni aprinși, împreună cu tămâie.
Erau convinși că durerea va face ceea ce amenințările nu reușiseră. Când focul avea să-i ardă pielea, bătrânul își va retrage mâna, iar cărbunii și tămâia vor cădea pe altar. Gestul crispat al unui trup care încearcă să scape de durere putea fi prezentat astfel drept o jertfă adusă zeilor.
Dar Varlaam a rămas nemișcat.
Focul îi ardea palma, degetele îi erau mistuite de căldura cărbunilor, iar cei care priveau așteptau clipa în care suferința avea să-i învingă voința. Bătrânul nu a făcut însă mișcarea pe care o așteptau. Potrivit relatării păstrate în sinaxar, a răbdat până când mâna i-a fost mistuită, iar cărbunii au căzut singuri, fără ca el să-i arunce pe altar.
În această mărturisire și-a încheiat viața pământească.
Cei care pregătiseră chinul nu înțeleseseră că, încercând să obțină un gest de supunere, ajunseseră să se confrunte cu ceva asupra căruia nu aveau nicio putere: libertatea conștiinței.
Puteau să-i ardă mâna, să-i rănească trupul și să-i ia viața. Nu puteau însă să-l determine să renunțe de bunăvoie la Hristos.
Mucenicia lui Varlaam a rămas vie în memoria Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare i-a închinat o cuvântare, iar Sfântul Ioan Gură de Aur i-a cinstit mărturisirea. Un bătrân fără ranguri și fără avere avea să fie pomenit peste veacuri de unii dintre cei mai mari dascăli ai creștinătății.
Este impresionant cât de diferit judecă timpul importanța oamenilor. Cei care îl condamnaseră pe Varlaam se socoteau puternici. Aveau autoritatea legilor, se bucurau de privilegii și puteau porunci asupra vieții altora. Numele celor mai mulți dintre ei s-au pierdut însă în uitare. În schimb, numele bătrânului pe care au încercat să-l umilească este rostit și astăzi, la 19 noiembrie, în bisericile ortodoxe.
Au trecut mai bine de șaptesprezece veacuri. Lumea în care a trăit Varlaam a dispărut, templele zeilor de odinioară s-au ruinat, iar imperiul care îi persecuta pe creștini a rămas în cărțile de istorie. Omul însă continuă să fie pus în fața unor alegeri în care conștiința și avantajul personal nu merg întotdeauna împreună.
Nu ni se mai cere să aruncăm tămâie pe altarele zeilor păgâni. Ni se cere însă, uneori, să acceptăm o minciună pentru a ne păstra liniștea, să închidem ochii în fața unei nedreptăți pentru a nu pierde un avantaj sau să renunțăm la convingerile noastre pentru a fi pe placul celor puternici.
Iar compromisurile încep adesea cu lucruri atât de mici, încât aproape nu le mai observăm. O vorbă spusă împotriva propriei conștiințe, o tăcere vinovată, o nedreptate acceptată de teamă sau din interes. Ne obișnuim să le justificăm, spunându-ne că nu merită să pierdem ceva important pentru un lucru atât de neînsemnat.
Judecătorii lui Varlaam gândiseră la fel. Ce însemna puțină tămâie aruncată pe un altar? Un gest de o clipă, care i-ar fi salvat viața.
Bătrânul știa însă că există clipe în care un gest neînsemnat poate exprima o renunțare uriașă.
Nu suferința în sine l-a făcut sfânt, ci credința și statornicia cu care a înfruntat-o. Nu a căutat chinurile și nici nu a dorit moartea. A refuzat doar să-și cumpere viața cu prețul lepădării de Hristos.
Chipul său, păstrat în memoria Bisericii, ne amintește că valoarea unui om nu se măsoară numai prin ceea ce a dobândit, prin puterea pe care a avut-o sau prin anii pe care i-a trăit. Se măsoară și prin ceea ce a refuzat să vândă, chiar atunci când prețul oferit era foarte mare.
În fața altarului păgân, bătrânul Varlaam nu mai avea nimic cu care să se apere. Nici puterea tinereții, nici sprijinul oamenilor, nici speranța că judecătorii îi vor face dreptate.
Avea doar credința sa și o mână întinsă deasupra focului.
Iar cei care așteptau să-l vadă învins au descoperit că pot stăpâni trupul unui om fără să ajungă vreodată stăpânii sufletului său.
Sfântul Varlaam a ținut focul în palmă până când acesta i-a mistuit mâna. Dar nu a lăsat să se stingă în inima lui credința pentru care trăise o viață întreagă.
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii