Să nu-mi mai amintiți de toamnă!

Timpul arde natura
Tristețea rodului se așază
Ce dacă culegi pentru iarna
Dacă pe tine uscatul și umbra te-apasă

Colina ce ieri înverzea putrezește
Iar tu te retragi îndestulat in hambare
Dar ce folos când parte din tine nu mai trăiește
Iar vara ce vine nu-ti da înapoi ce azi moare

Tu mori cu frunza, cu iarba, cu toamna
Doar ele se nasc pentru alții din nou
Tu poți sa te bucurii de toamna
Dar știi ca de toamna vieții te-apropii mereu

Te consolezi cu speranța lui verde
Cu gând ca încă o toamna mai treci
Și treci încă una, poate mai multe
Dar zilnic zilele îți sunt tot mai reci.

Nu frigul in sine te doare
Ci timpul hain ce te roade
Te lasă sa te bucuri de toamne
Pana la ziua in care toamna te-nghite.

Te veștejește ca o frunza-apăsată
Ce vrea sa mai stea cu dinții agățată
Un vânt peste viața ta bate
Și huma cea rece te soarbe

Măcar de ai fi și tu frunza, bătrâne
Te-ai face covor peste tina
Dar semenii tai te afunda
Mai adânc decât rădăcina

Tu nu ești rodnic nici sol roditor
Ajungi doar un hoit fără viața
Pe care-l alunga ai tai in tenebre
Ca altfel mirosul ii apasă

De aceea nu știi dacă toamna-i de bine
Nu știi de e bine sa-i razi cu uimire
Ca după ce cade frunza și iarba
Va renaște cândva fără tine

Dar ce poți sa zici? Asta-i soarta!
Mai fie și alții călcători peste treceri
Tu te oprești ascuns de lumina
Iar timpul renaște uitându-te in tina

Atât ești tu… doar pasager peste câteva toamne
Știi câte au fost dar nu știi câte vor fi
Cu vârsta orice frunza căzută te doare
Pământul te cheamă strigând tot mai tare

Nu știu dacă sa ma bucur de toamna
De ce sa te bucuri de ceea ce moare?!
Da, toamna și moartea merg mâna in mâna
Rugina se-așază, doar peste frunza.

Pe tine te-nghit neputințe
Te rod mulțime de toamne
Și nu poți cădea ca o frunza
Pe solul ce înviază din lumina și soare

Din bezna și lut umbros ce sa iasă?
Rămâi pe vecie acolo!
In timp ce milioane de toamne
Renasc primăveri din fiece frunza