Vitejii istoriei

O, Doamne, cât umor tu ai
Ne lași să-ți spunem câte-n stele,
Noi credem că tu nu ne-auzi,
De tot emitem efemere.

Cred că te-amuzi teribil rău
Când vrem ca lumea să ne știe,
Și nu doar azi, sau mâine,
Ci am pofti… în veșnicie.

Te-amuză truda noastră seacă,
De oameni fără de gândire,
Ce cred că-n câțiva zeci de ani
Silesc ca lumea să-i admire.

Și nu un ceas, precum spuneam,
Noi vrem o veșnicie —
Naivi, nevolnici ce-am uitat
Mulțimea-n umbra neștiinței.

Dar Tu nu dezamăgești,
Ne lași să credem tot ce vrem,
Ne lași să credem în povești
Cu numele nostru etern.

Istoria?
Cum poate ea să nu rețină cine-s eu?
Cum îndrăzni-va, în cartea sa,
Să nu-mi păstreze un loc mereu?

Of, Doamne, cât umor…
Să vezi un chin de muritor
Ce se visează peste ani
Mai mult decât pământ de flori.

Sale!