Neadaptarea la viață tot moarte se numește?

Astăzi a fost înmormântată Oana, Oana Anghel. Evident, nu știți cine este, sau mai bine zis cine a fost Oana Anghel. Nici pe ea nu a interesat-o să știți cine a fost. Nimic fabulos în viața ei, așa cum nici noi Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul- după Scrisoarea lui Eminescu – în realitate nu trăim fabulosul pe care paranoic ni-l imaginăm uneori.

Oricine am fi, tot nu suntem mare lucru în lupta noastră cu ceea ce numim Istorie. Chiar cei mai mari și mai tari dacă am fost, iar copiii ar trebuie să se chinuie să ne rețină numele, nu suntem noi aceea, ci o biată abstracțiune, o stafie care nu are nimic în comun cu viul de altă dată și nici cu faptele lui, ambalate în zeci de vorbe de către tot felul de … pricepuți.

Oana s-a păcălit cu stresul acesta al obligativității de a fi avut o viață extraordinară. Ani mulți, chiar foarte mulți, lumea și normele ei i-au fost destul de indiferente. Ce a făcut-o să fie așa? Singură are răspunsul și l-a luat cu ea. Cei din jur pot avea păreri, dar nu știm niciodată cu adevărat ce este în sufletul celorlalți. Când cineva ne destăinuie durerea lui, fugim repede cu gândul la ale noastre, la ne-împăcările. Acestea ne preocupă, chiar dacă părem a fi interesați de ceea ce auzim de la interlocutorul din fața noastră.

Nu pot spune nimic despre Oana și cauza reală a morții ei. Dorul de ceva neîntâlnit sau pierdut …. poate. Cine știe?

Eu am avut câteva fragmente de copilărie, pe vremea când părinții noștri erau prieteni. Am în minte fotografia noastră la Mare, pe plaja de la Eforie Nord, unde ne jucam cu lopățelele sub privirile taților noștri.

Mai am amintiri mai târzii, pe vremea când, sub strașina casei de la Izvorul Dulce, situată pe o uliță dreaptă și până mai azi prăfuită,  părinții depănau amintiri, iar pe mine mă îngrozea anul de unde porniseră pelicula, destul de vechi pentru a se termina după nerăbdarea mea, de a-mi vedea bunicii, dincolo de deal, la Blăjani. Ritualul era clar, treceam pe la părintele Mitică. Nu se putea discuta. Dar eu voiam propria libertate, motiv pentru care, în ciuda memoriei bune, nu-mi amintesc despre ce vorbeau părinții.

Pe la părintele Mitică am trecut și eu mai târziu. Eram elev la Seminar și împreună cu consilierii bisericii care urma să se ridice în mijlocul comunității din Micro 14 – astăzi Biserica Sfântul Apostol Andrei – mergeam să implorăm mila oamenilor pentru ca zidurile să crească. Am vizitat în ziua aceea preoții de pe Valea Slănicului, iar din acel periplu, pe lângă sfatul bun primit de la părintele Constantin Ene, asupra căruia am să revin cândva, întâlnirea cu părintele Mitică mi-a rămas cel mai bine în minte. Îl știam de la mare, din curte, fără să fi intrat în contact și cu particula părintele, pe care tatăl meu mi-o adresa atunci când își parca cu grijă Dacia lângă poarta metalică de la drum. Acasă era Mitică, dar la biserică era Părintele. Ce părinte interesant!  Era un bărbat bine, cu un păr ondulat, cu ochi verzi, cu statură dreaptă, dar și un om talentat. M-a pătruns partea de slujbă la care am stat, iar Iubite-voi Doamne!  a sunat dumnezeiește dintr-un glas rezonant.

Dorina mama Oanei, fostă învățătoare a satului. Alcătuia cu părintele perechea perfectă, evaluare pe care o putem face și numai dacă ne aminteam cutuma acelor vremui, când soția preotului era aproape inevitabil cadru didactic, pentru a acoperi nevoile concrete ale unei comunități. Evident și vacanțele erau compatibile cu structura mentală a teologilor. Deși la țară, preotul și învățătoarea aveau un mod boem în care își trăiau viața, mai ales că atunci politicile sociale îi țineau pe oamenii bisericii la distanță de tumultul zilelor.

Astăzi mama Oameni a fost precisă și în tot ce a avut de făcut. Fiecărui copil îi urzesc ursitoarele, sau, dacă nu ele … părinții, un viitor mare, așa cum spuneam la început.  Majoritate dintre noi ne străduim, fără a pune prea mult preț pe iluzia măreției, dar facem jocul vieții. Pentru Oana și mama ei rămasă ca ultim supraviețuitor al unei familii vesele și frumoase, a fost mai simplu. Nu a renunțat la viață. A trăit-o până la capăt. Dar nici nu s-a dat în vânt după ea, în felul nostru, al celorlalți. De aceea, Oana nu a murit, ci pur și simplu nu s-a adaptat la viață. Nu a murit, ci s-a retras dintr-un loc pe care nu l-a simțit ca fiind al ei, fără să-și fi îndeplinit sarcini ale maternității, ale societății, ale conformismului de care dăm dovadă noi, ceilalți.

Pur și simplu s-a dus de Bobotează alături de părintele Dumitru Anghel. la 17 ani după el, acolo, în cimitirul din satul buzoian Izvoru Dulce. I s-a întors în brațe, ca altă dată în copilărie, să petreacă împreună o veșnicie, pentru că pe aici se pare că nu a găsit prea multe de trăit, nici pentru tată, nici pentru fiică.

Sale!