Unde nu este Dumnezeu?

„Se zice că erau doi inși care discutau despre existența sau neexistența lui Dumnezeu. Unul spunea că da, altul spunea că ba. Și atunci unul din ei a propus un arbitru: «Să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte încă în stare pură în fața existenței. Poate să nu fie concludent ceea ce gândește el, încă nedezvoltat, dar să vedem totuși. Măcar așa de curiozitate.»

Cel care nu credea l-a întrebat:

— Copile, crezi în Dumnezeu?

— Cred, a răspuns copilul. Mi-a spus mama că El a făcut totul și că vede totul.

— Dar poți tu să-mi spui unde este Dumnezeu? Uite, ai de la mine un măr, dacă-mi răspunzi.

— Nene, i-a răspuns copilul, îți dau eu două mere, dacă îmi spui dumneata mie unde nu este Dumnezeu!”

Textul funcționează pe două niveluri: aparent simplu, aproape anecdotic, dar în fond foarte profund. Forța lui vine tocmai din această răsturnare de perspectivă.

Cei doi adulți discută despre existența lui Dumnezeu într-o logică abstractă, intelectuală. Ei caută dovezi, argumente, demonstrații. Copilul însă nu intră în disputa lor rațională, ci schimbă complet cadrul întrebării. Nu răspunde „unde este Dumnezeu?”, ci întreabă „unde nu este?”.

Aici apare adevărata profunzime a textului.

În mentalitatea creștină tradițională, Dumnezeu nu este văzut ca un obiect aflat într-un anumit loc, asemenea unui lucru care poate fi delimitat sau localizat. El este prezența care susține întreaga existență. Nu doar creator al lumii, ci și Cel care o ține permanent în ființă.

Copilul exprimă instinctiv această idee a omniprezenței divine. Pentru el, Dumnezeu nu trebuie demonstrat prin formule sofisticate, pentru că lumea însăși este semnul prezenței Sale.

Există aici și un contrast puternic între inocență și sofisticarea intelectuală. Adulții complică problema. Copilul o simplifică fără să o reducă. Nu vorbește din erudiție, ci dintr-un tip de percepție directă, nealterată de orgoliu.

Poate tocmai de aceea, în multe tradiții spirituale, copilul apare ca simbol al privirii curate asupra existenței. Nu pentru că ar cunoaște mai multe lucruri, ci pentru că încă poate vedea firescul misterului.

Interesant este și faptul că textul nu atacă știința și nici rațiunea. Nu spune că explicațiile științifice sunt inutile. Din contră, omul are nevoie de cunoaștere, de cercetare și de luciditate. Problema apare atunci când cineva ajunge să creadă că întreaga existență poate fi redusă doar la ceea ce poate fi explicat complet.

Dincolo de această limită începe întrebarea profundă despre sens.

În esență, anecdota vorbește mai puțin despre demonstrarea lui Dumnezeu și mai mult despre felul în care privim lumea: ca pe un mecanism gol, rece și întâmplător sau ca pe o realitate încărcată de sens și prezență.

Poate că partea cea mai puternică a textului nu este răspunsul copilului, ci tăcerea care urmează după el. O tăcere în care disputa nu mai este câștigată prin argumente, ci dezarmată prin simplitate.

Sale!