În memoria domnului Nicolae Tufan (1957–2026) O viață trăită între cer și pământ

Nicolae Tufan s-a născut în anul 1957, în satul Joseni, comuna Berca, loc de care a rămas legat întreaga viață. Provenea dintr-o familie de tâmplari pricepuți, oameni care au lucrat lemnul cu răbdare și migală, lăsând în urma lor lucruri trainice. Fiul avea însă să aleagă un alt drum.
După absolvirea Școlii Profesionale Energetice din Câmpina, a urmat cursurile Școlii Militare de Maiștri de Aviație „Traian Vuia” din Mediaș, iar apoi și-a desfășurat activitatea la Școala de Aplicație pentru Aviație Boboc. A fost maistru militar de aviație, o profesie care cere seriozitate, disciplină și responsabilitate. Chiar și după pensionare, aviația a rămas una dintre marile sale iubiri.
De câte ori îi treceam pragul casei îi admiram machetele de avioane, care, cu siguranță îi hrănau amintirile din anii petrecuți în slujba profesiei. Înțelegeai imediat că nu era vorba doar despre o carieră, ci despre o pasiune care îl însoțise toată viața.
Dar, dincolo de uniformă și de profesie, a existat omul.
Alături i-a fost soția sa, Georgeta, o învățătoare apreciată și iubită de generații de elevi, care și-a desfășurat activitatea la Școala Gimnazială „Sfântul Apostol Andrei” din Buzău. Împreună au construit o familie frumoasă. Bucuria dânșilor a fost fiica Georgiana, iar mai târziu familia s-a împlinit prin căsătoria acesteia cu Mirel Ionuț.
Viața domnului Nicolae Tufan a fost, într-un fel, o călătorie permanentă între cer și pământ. A ales drumul aviației, dar nu și-a uitat niciodată rădăcinile. S-a întors mereu cu drag la Joseni, satul în care s-a născut și pe care l-a purtat în suflet până la sfârșit.
În ziua aceea se afla acasă, la Joseni. Muncea într-o vale a curții, în josul ei, așa cum făcuse de atâtea ori. La un moment dat, familia a început să îl sune. Telefonul nu răspundea. Au urmat alte apeluri, apoi îngrijorarea. În acel loc nu exista semnal, iar tăcerea devenea tot mai apăsătoare.
Fără să vreau, mi-am amintit atunci de Antoine de Saint-Exupéry, aviatorul și scriitorul francez dispărut într-un zbor fără întoarcere. Sunt, desigur, două plecări diferite. Și totuși, există o asemănare. Saint-Exupéry a dispărut cândva dincolo de radarele aviației și de veștile care nu au mai venit. Nicolae Tufan a dispărut, pentru câteva ceasuri de neliniște, dincolo de puterea unui telefon de a mai aduce un răspuns. Nu printre nori, ci într-o vale a satului natal. Nu departe de casă, ci chiar în iarba pe care o cosea încă o dată.
Finalul a avut parcă propria lui simbolistică. Omul care și-a petrecut viața în apropierea aviației nu și-a aflat sfârșitul în depărtări, ci pe pământul pe care îl iubise. Acolo unde își începuse viața, acolo și-a încheiat-o.
Ultimele sale zile în lumea aceasta au fost petrecute în rugăciunea și dragostea celor apropiați. Trupul său a fost depus în capela Bisericii din Micro XIV, unde numeroși oameni au venit să-i aducă un ultim omagiu.
După ce am ieșit din capelă, am traversat Crângul, ca de atâtea ori. În drum, ca de obicei, am vorbit cu cei pe care i-am întâlnit. Se plimbau liniștiți, dar cu gândul la ceea ce s-a întâmplat.
— A murit soțul doamnei învățătoare?  m-a întrebat cu regret o doamnă.  Ne-a învățat copilul!
M-a impresionat profund această formulare. Nu a spus că a murit maistrul militar de aviație. Nu a spus că a murit omul pasionat de avioane. A spus: „a murit soțul doamnei învățătoare”.
În acea clipă am înțeles încă o dată că – dincolo de toate realizările unei vieți-, oamenii rămân în memoria comunității prin legăturile pe care le-au construit. Prin familie. Prin dragostea și respectul pe care le-au oferit celor din jur.
Privind acum în urmă, nu rămâne în memorie doar maistrul militar de aviație și nici doar omul fascinat de zbor. Rămâne omul bun. Soțul, tatăl, socrul, prietenul și vecinul pe care îl salutai cu drag și despre care nu puteai spune decât lucruri frumoase. Era un om cu o ținută distinsă.
Nicolae Tufan a trăit între cer și pământ, fără să se îndepărteze vreodată de oameni și de locurile care l-au format. Iar aceasta este cea mai frumoasă definiție a unei vieți împlinite.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Veșnică să-i fie pomenirea!

Sale!