Nu poți evita răul. Adesea lucrezi trăiești, lucrezi, acționezi în mijlocul lui. Nu trăiești în izolator, însă adevărații oamenii sunt cei care deși sunt pândiți de rău nu se lasă contaminați.
Dar să vedem ce legătură au cele spuse mai sus cu sfântul zilei de azi.
Sfântul Avramie a trăit în secolul al IV-lea, ducând o viață de pustnic, închinată rugăciunii și nevoinței. După moartea fratelui său, a luat în grijă o copilă de numai șapte ani, Maria, pe care a crescut-o în apropierea chiliei sale, încercând să-i transmită dragostea pentru Dumnezeu și pentru o viață curată. Anii au trecut, copila a devenit tânără, iar existența ei părea să urmeze drumul pe care bătrânul i-l pregătise cu atâta grijă. Numai că viața omului nu se desfășoară întotdeauna potrivit așteptărilor celor care îl iubesc, iar educația, oricât de atentă, nu poate elimina libertatea și fragilitatea firii omenești.
Maria a căzut în păcat, iar ceea ce a urmat a fost, poate, mai dureros decât căderea însăși. Copleșită de rușine, convinsă că nu mai merită să se întoarcă la viața de dinainte, a fugit, îndepărtându-se nu numai de locul în care crescuse, ci și de tot ceea ce acesta reprezenta. A ajuns să trăiască într-o casă de desfrâu, unde a rămas vreme de doi ani. Este impresionant felul în care păcatul se poate transforma, prin rușine și deznădejde, într-o adevărată captivitate. Omul nu mai suferă doar pentru ceea ce a făcut, ci începe să creadă că greșeala îl definește pentru totdeauna și că nu mai există pentru el posibilitatea unui alt început.
În tot acest timp, Avramie nu a încetat să se roage pentru ea. Iar când a aflat unde se găsea, a făcut un gest pe care puțini l-ar fi anticipat din partea unui pustnic. Și-a părăsit chilia, a îmbrăcat haine de soldat și a plecat să o caute. A intrat în locul în care se afla Maria și a reușit să rămână singur cu ea, fără să fie recunoscut de la început. Când și-a descoperit identitatea, tânăra a fost cuprinsă de rușine și tulburare, probabil cu atât mai mult cu cât în fața ei se găsea omul care o crescuse și care îi cunoscuse nevinovăția copilăriei.
Ne-am putea imagina câte reproșuri ar fi putut să-i adreseze bătrânul, câte explicații ar fi putut să-i ceară și cât de îndreptățit s-ar fi simțit să vorbească despre dezamăgirea sa. Dar Avramie nu venise să-și apere autoritatea rănită și nici să obțină o mărturisire care să-i confirme dreptatea. Venise să o recupereze. I-a vorbit cu blândețe despre întoarcere, despre milostivirea lui Dumnezeu și despre posibilitatea de a începe din nou. Nu i-a ascuns gravitatea păcatului, însă nici nu a lăsat-o să creadă că acesta este mai puternic decât iubirea și iertarea lui Dumnezeu. Maria a acceptat să se întoarcă, iar tradiția Bisericii ne spune că, prin pocăință și rugăciune, a ajuns ea însăși la o viață de sfințenie.
Mă impresionează în această istorie nu numai istoria Mariei, ci mai ales înțelepciunea duhovnicească a bătrânului Avramie. El înțelege un lucru pe care noi, uneori, îl uităm: omul care a greșit știe adesea foarte bine că a greșit, iar repetarea condamnării nu îl ajută neapărat să se schimbe. Sunt împrejurări în care mustrarea este necesară, dar sunt și situații în care omul este deja atât de apăsat de vinovăție încât ceea ce îi lipsește nu este conștiința păcatului, ci încrederea că mai poate fi iertat.
În activitatea pastorală, îndeosebi în calitatea de duhovnic, întâlnim asemenea situații. Oamenii vin cu propriile greșeli, cu neîmpliniri, cu relații destrămate, cu alegeri pe care le regretă și cu răni pe care nu știu cum să le vindece. Uneori caută un sfat, alteori o dezlegare, iar alteori, poate fără să o spună, caută pur și simplu pe cineva care să-i asculte fără să-i reducă la cea mai grea greșeală a vieții lor. În astfel de momente, responsabilitatea preotului este cu atât mai mare, pentru că un cuvânt spus nepotrivit poate adânci o rană, în vreme ce un cuvânt rostit cu discernământ poate deschide un drum pe care omul îl credea definitiv închis.
Cred că una dintre cele mai dificile încercări ale îndrumării duhovnicești este tocmai găsirea echilibrului dintre adevăr și iubire. Dacă renunțăm la adevăr din dorința de a nu supăra, nu ajutăm cu adevărat. Dar nici dacă rostim adevărul fără să ținem seama de fragilitatea celui care îl ascultă nu ne împlinim întotdeauna misiunea. Nu este suficient să avem dreptate; trebuie să găsim și calea prin care dreptatea să devină folositoare. Sfântul Avramie nu relativizează păcatul Mariei, dar nici nu transformă căderea ei într-o sentință definitivă. El vede dincolo de ceea ce tânăra devenise și păstrează vie imaginea omului care încă se putea ridica.
Gestul său amintește de parabola oii pierdute, în care Păstorul cel Bun nu se mulțumește să constate lipsa uneia dintre cele o sută de oi, ci pleacă în căutarea ei. Există aici o deosebire esențială între a aștepta întoarcerea celui rătăcit și a face tu însuți primul pas către el. Avramie ar fi putut rămâne în chilia sa, rugându-se ca Maria să găsească singură drumul spre casă. În schimb, a înțeles că iubirea presupune uneori ieșirea din propriul confort, asumarea unor riscuri și apropierea de oameni în locurile și împrejurările în care aceștia se află.
Desigur, nu tuturor ni se cere să repetăm gesturile extraordinare ale sfinților. Dar ni se cere să înțelegem sensul lor. Într-o lume în care judecățile se pronunță repede, iar greșelile sunt adesea expuse public, istoria aceasta ne invită la mai multă prudență în evaluarea celorlalți. Nu cunoaștem întotdeauna luptele interioare ale unui om, nici împrejurările care l-au adus într-o anumită situație. Și, mai ales, nu putem ști ce poate deveni acel om dacă întâlnește înțelegere, sprijin și un îndemn sincer la schimbare.
Există și o lecție pentru părinți, pentru educatori și pentru toți cei care poartă răspunderea formării altora. Putem oferi educație, exemple și îndrumare, dar nu putem trăi în locul celor pe care îi iubim. Ei vor face propriile alegeri și, uneori, vor greși. Marea încercare a iubirii începe atunci când realitatea nu mai corespunde așteptărilor noastre. Continuăm să-i iubim fără să le aprobăm greșelile? Reușim să păstrăm deschisă posibilitatea întoarcerii, chiar dacă suntem dezamăgiți sau răniți?
Cea mai profundă dramă a Mariei a fost aceea că, după ce a pierdut drumul, a ajuns să creadă că nu mai merită să fie căutată. Iar frumusețea gestului lui Avramie constă în faptul că nu a acceptat această concluzie. El a înțeles că un suflet nu devine lipsit de valoare prin greșeală și că pocăința nu este o simplă recunoaștere a vinovăției, ci începutul unei vieți noi.
Mă gândesc că avem cu toții în jur oameni care, într-un fel sau altul, s-au îndepărtat. De familie, de credință, de prieteni sau chiar de ceea ce au fost cândva. Uneori îi judecăm, alteori ne resemnăm, considerând că nu mai putem face nimic pentru ei. Sfântul Avramie ne arată însă că există o formă a iubirii care nu se resemnează, care nu confundă omul cu greșeala lui și care păstrează speranța chiar și atunci când toate aparențele par să o contrazică.
La sfârșitul acestei istorii, Maria se întoarce. Dar întoarcerea ei nu ar fi fost posibilă fără un om care a crezut, înaintea ei, că mai există un drum înapoi. În aceasta văd una dintre cele mai frumoase expresii ale iubirii creștine: capacitatea de a păstra speranța pentru celălalt atunci când el însuși nu mai are puterea să spere.
Sfântul Avramie nu a mers în căutarea Mariei pentru a-i demonstra cât de mult greșise, ci pentru a-i arăta că greșeala nu trebuia să fie ultimul cuvânt al vieții sale. El chiar a a urmat gândul Cerului. Dumnezeu nu închide ușa întoarcerii, iar noi nu ar trebui să ne grăbim să o închidem în fața nimănui.
Uneori, pentru a salva un om, nu este suficient să-i arăți drumul. Trebuie să ai iubirea și răbdarea de a merge cel puțin o parte din el împreună cu omul acela.
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
