Ne despărțim de Ștefan Gogu, un om a cărui viață merită povestită nu pentru lucruri spectaculoase, ci pentru acele fapte simple, omenești, care dau valoare unei existențe. Un om vesel, jovial, priceput și săritor, care a știut să fie de folos celor din jur și care, în ultimii ani ai vieții, a cunoscut poate una dintre cele mai grele încercări: neputința de a se mai îngriji singur.
S-a născut la 16 aprilie 1952, satul Băiești, de care se leagă și originile scriitorului Ion Băieșu. Un sat care, asemenea multor așezări românești, se stinge încet, aproape fără zgomot. Astăzi mai are doar trei case locuite. Celelalte există încă, dar în ele nu se mai aprinde lumina seara, nu se mai aud glasuri și nu se mai desfășoară viața de odinioară. Dintr-un asemenea loc a plecat Ștefan Gogu, ducând cu sine ceva din felul de a fi al oamenilor de la țară: priceperea practică, disponibilitatea de a ajuta și bucuria întâlnirii cu ceilalți.
A urmat școala profesională și a învățat o meserie care avea să-i definească o bună parte din viață. Timp de 27 de ani a lucrat ca instalator la ceea ce se numea odinioară ICMG. Dar meseria lui nu se încheia odată cu programul de lucru. Pentru vecini și cunoscuți, nea Gogu era omul la care puteai apela când aveai o problemă.
O vecină îmi povestea cu multă căldură despre el. Când apărea o defecțiune, când ceva nu mai funcționa, soluția era simplă: îl chemau pe nea Gogu. Venea, se uita, meșterea și rezolva. Nu făcea din ajutorul oferit un eveniment. Pentru el era firesc să fie de folos.
Avea și o bucurie aparte de a trăi. De Anul Nou, după Revelion, mergea pe la vecini, arunca boabe de orez și grâu, urându-le sănătate, belșug și un an bun. Era unul dintre acei oameni care păstrează vii obiceiurile nu pentru că așa trebuie, ci pentru că le face plăcere să aducă bucurie în casele celorlalți.
La 22 de ani s-a căsătorit cu Maria, femeia alături de care avea să petreacă 52 de ani de viață. Mai bine de jumătate de secol împreună, cu bucuriile și încercările pe care le aduce orice căsnicie, dar și cu o ultimă perioadă în care iubirea avea să fie pusă la o încercare cumplită.
Au crescut împreună trei băieți, pe care Ștefan Gogu i-a iubit enorm. Familia s-a îmbogățit apoi cu doi nepoți, care au adus o altă bucurie în viața bunicului. În spatele omului vesel, cunoscut de vecini și prieteni, se afla un tată atașat de copiii săi, un om pentru care familia a reprezentat unul dintre cele mai importante rosturi ale existenței.
Dar viața lui Ștefan Gogu a avut și un capitol lung și dureros.
Aproape paisprezece ani a cunoscut suferința, dintre care ultimii zece i-a petrecut la pat, paralizat. Un deceniu întreg! Zece ani în care zilele au fost măsurate altfel, în care libertatea de mișcare a dispărut, iar lucrurile cele mai simple au devenit imposibile fără ajutorul cuiva.
Un om obișnuit să muncească, să repare, să meargă dintr-o casă în alta și să rezolve problemele altora ajunsese să depindă de sprijinul celor din jur.
Și aici trebuie spus un lucru care, poate, reprezintă una dintre cele mai importante lecții ale acestei vieți: Ștefan Gogu a putut traversa acești ani cumpliti de boală datorită devotamentului extraordinar al soției sale, Maria.
Nu este ușor să îngrijești un om bolnav vreme de zece ani. Nu este ușor să-l ridici, să-l schimbi, să-l hrănești, să-i aduci plosca, să-i alini durerile, să veghezi asupra lui ziua și noaptea. Sunt gesturi despre care vorbim prea puțin și pe care, de cele mai multe ori, nu le vedem.
În fața unei asemenea suferințe, iubirea nu mai este o declarație. Devine muncă zilnică, răbdare, oboseală, renunțare și, mai ales, fidelitate.
Cei 52 de ani de căsnicie ai Mariei și ai lui Ștefan Gogu nu se măsoară doar în aniversări, în fotografii de familie sau în amintirile tinereții. Se măsoară și în acești ultimi zece ani, când ea a rămas lângă el, îngrijindu-l cu o răbdare și o dăruire care merită întreaga noastră admirație.
Cred că avem prea puține cuvinte de recunoștință pentru oamenii care își îngrijesc astfel soții, părinții sau copiii. Ei poartă o cruce grea, fără să fie văzuți, fără aplauze și fără zile de odihnă.
În anii aceștia l-am cunoscut și eu pe Ștefan Gogu dintr-o altă perspectivă, aceea a întâlnirilor prilejuite de Sfânta Împărtășanie.
La fiecare patruzeci de zile, fie eu, fie părintele Iulian eram chemați să îl împărtășim. Nu era uitată această grijă pentru sufletul său. Într-o existență redusă aproape în întregime la spațiul unei camere, legătura cu Biserica a rămas vie. Sfânta Împărtășanie a continuat să fie parte din viața lui, o întâlnire cu Hristos în mijlocul neputinței.
Și mai era ceva care m-a impresionat: Ștefan Gogu nu fusese uitat de oameni.
Avea prieteni, apropiați, vecini care îl vizitau și care îi păstrau amintirea omului vesel și săritor de odinioară. Poate că aici se vede cel mai bine valoarea faptelor bune. Când puterile te părăsesc și nu mai poți oferi nimic din ceea ce ofereai altădată, rămân relațiile pe care le-ai construit, recunoștința și afecțiunea celor din jur.
Omul care mersese cândva la casele altora pentru a-i ajuta primea acum, în propria casă, vizitele și grija lor.
Există o reciprocitate discretă a binelui, pe care viața ne-o descoperă uneori tocmai în împrejurările cele mai dureroase.
Boala a fost, în cele din urmă, mai puternică decât trupul lui Ștefan Gogu. Dar nu a reușit să șteargă ceea ce omul acesta a însemnat pentru soția sa, pentru cei trei fii, pentru cei doi nepoți, pentru vecini și pentru prieteni.
Rămâne imaginea unui om care știa să repare lucruri, să înveselească oamenii, să intre cu voie bună în curțile vecinilor și să le ureze un an îmbelșugat. Rămâne imaginea unui tată care și-a iubit copiii și a unui bunic care s-a bucurat de nepoți. Rămâne și imaginea Mariei, soția care, vreme de un deceniu, a transformat grija pentru un bolnav într-o impresionantă mărturie de iubire.
La despărțirea de Ștefan Gogu, gândul meu se îndreaptă în mod deosebit către ea, către copiii și nepoții săi și către toți cei care i-au fost alături.
Uneori, la sfârșitul unei vieți, nu rămân averile, funcțiile sau realizările care pot fi trecute într-un curriculum vitae. Rămâne amintirea unui om despre care vecinii spun, cu sinceritate: „Când aveam nevoie de ceva, îl chemam pe nea Gogu. Și ne ajuta.”
Nu este puțin lucru să lași în urma ta o asemenea mărturie.
Dumnezeu să-l odihnească pe Ștefan Gogu în pace, să-i răsplătească binele făcut și să-i dăruiască Mariei, soției sale, puterea și mângâierea de care are nevoie după atâția ani de jertfă și suferință.
Veșnica lui pomenire!
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
