Oamenii care au dus credința mai departe Meditație la pomenirea Sfinților Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis

Istoria are o preferință pentru oamenii mari. Le reține numele, le consemnează faptele, le ridică monumente și le dedică pagini întregi. În spatele fiecărei personalități importante se află însă mulți alți oameni, fără de care realizările celor dintâi nu ar fi fost posibile. Despre aceștia știm adesea foarte puțin. Uneori, doar numele. Alteori, nici măcar atât.

Mă gândesc la acest lucru privind calendarul Bisericii din ziua de 31 octombrie, când sunt pomeniți șase dintre cei șaptezeci de apostoli ai Mântuitorului: Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul și Narcis.

Nu sunt nume pe care creștinii le rostesc frecvent. Nu au notorietatea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, nici bogăția de informații biografice pe care o avem despre alți mari misionari ai creștinismului. Și totuși, Biserica le-a păstrat numele vreme de aproape două milenii.

De ce?

Pentru că istoria creștinismului nu a fost scrisă numai de cei care au predicat în fața mulțimilor sau au lăsat epistole și cărți. Ea a fost construită și prin munca celor care au mers din cetate în cetate, au adunat mici comunități, au botezat, au încurajat, au suferit și au transmis mai departe ceea ce primiseră.

Sfânta Tradiție ne spune că Stahie a fost episcop în Bizanț, fiind așezat în această slujire de Sfântul Apostol Andrei. Amplie a propovăduit în regiunea Mării Negre, Urban în Macedonia, Narcis în Atena, Apelie în Heracleea, iar Aristobul este legat de începuturile creștinismului în Britania.

Privite pe hartă, aceste locuri ne arată dimensiunea extraordinară a răspândirii creștinismului într-o lume în care călătoriile erau dificile, distanțele se măsurau în săptămâni și luni, iar mărturisirea unei credințe noi putea însemna pierderea libertății sau chiar a vieții.

Ce i-a determinat pe acești oameni să plece? Ce putere i-a făcut să renunțe la siguranța locurilor cunoscute pentru a merge printre străini, într-o lume adesea ostilă?

Răspunsul nu poate fi căutat în dorința de celebritate sau de câștig. Ei au pornit la drum pentru că au crezut că vestea Învierii lui Hristos nu le aparținea numai lor, ci trebuia împărtășită tuturor.

În Epistola către Romani, Sfântul Pavel pomenește, cu o căldură aproape familială, numeroși colaboratori și membri ai comunităților creștine. În spatele acestor salutări, care nouă ne pot părea simple înșiruiri de nume, se ascund prietenii, sacrificii, încercări și ani de muncă.

Mă impresionează faptul că Sfântul Pavel nu se prezintă ca un om care a realizat totul singur. Dimpotrivă, el știe să recunoască valoarea celor care l-au ajutat. Într-o vreme în care succesul este revendicat atât de ușor de o singură persoană, această atitudine merită redescoperită.

Avem și noi, fiecare, asemenea oameni în jurul nostru. Sunt cei care muncesc fără să fie observați, care susțin instituții, familii și comunități fără să pretindă recunoaștere. Sunt oamenii pe care îi întâlnim în biserici, în școli, în spitale sau în gospodării, oameni a căror contribuție devine vizibilă, uneori, abia atunci când nu mai sunt.

De multe ori, o comunitate nu se sprijină atât pe personalitățile sale cunoscute, cât pe fidelitatea acestor oameni obișnuiți, care își fac datoria în fiecare zi.

Mă întreb uneori câte lucruri importante din viața noastră se datorează unor persoane ale căror nume le-am uitat. Un profesor care ne-a încurajat la momentul potrivit, un om care ne-a ajutat într-o împrejurare dificilă, cineva care ne-a deschis o ușă sau ne-a oferit o șansă. Viața fiecăruia dintre noi este, într-o anumită măsură, și rezultatul generozității altora.

Creștinismul ne învață că valoarea unei fapte nu depinde de numărul celor care o cunosc. O faptă bună rămâne bună chiar dacă nu este consemnată nicăieri. O viață dedicată celorlalți nu devine lipsită de importanță pentru că nu primește recunoaștere publică.

Poate că tocmai aici se află frumusețea pomenirii celor șase apostoli. Biserica îi aduce din nou înaintea noastră nu pentru că le cunoaștem toate realizările, ci pentru că știe că lucrarea lor a avut un rost în transmiterea credinței.

În aceeași zi este pomenit și Sfântul Mucenic Epimah, care a ales să-și mărturisească credința în timpul persecuțiilor din Alexandria, primind moarte martirică. El ne amintește că fidelitatea față de convingeri poate cere uneori un preț foarte mare.

Nu toți oamenii pot schimba cursul istoriei, dar fiecare poate influența viața celor din jur. Nu toți putem lăsa în urmă opere remarcabile, însă putem lăsa ceva care să dăinuie: un exemplu, o încurajare, o credință transmisă, un bine făcut la momentul potrivit.

Cei șase apostoli ne învață că nu este nevoie să fim în centrul atenției pentru ca viața noastră să aibă valoare. Uneori, cele mai importante lucruri sunt împlinite de cei care nu se gândesc deloc la propria importanță.

Pentru că lumea nu este dusă mai departe numai de oamenii pe care îi aplaudă, ci și de cei care, în liniște, își împlinesc rostul.

Sale!