Am recitit Bătrânul și marea în Cuba. Și nu știu dacă a fost doar o întâmplare fericită sau dacă, într-un fel, căutam de mult această întâlnire între o carte și locul din care ea s-a născut. Știu doar că am citit-o cu o pasiune pe care nu mi-o mai aminteam de la prima lectură. Poate pentru că între timp au trecut anii, poate pentru că am început să înțeleg altfel oboseala, speranța, încăpățânarea, pierderile și micile victorii ale vieții. Sau poate pentru că marea, atunci când o ai în față, schimbă felul în care înțelegi anumite cuvinte.
Am petrecut ore întregi în apa caldă a Cubei, uneori fără să fac altceva decât să privesc orizontul și să mă gândesc la Santiago. Era o experiență caldă și frumoasă. Să te afli în lumea marină în care Hemingway își imaginase bătrânul pescar, să simți mișcarea apei, să vezi cum orizontul pare mereu aproape și rămâne mereu inaccesibil. Marea îți dă uneori sentimentul unei libertăți absolute, dar și conștiința propriei tale neînsemnătăți. În fața ei nu prea ai cu ce să te lauzi.
Hemingway este încă prezent în Cuba. Îi întâlnești numele la Havana, la Bodeguita del Medio, în poveștile despre serile lui, la Finca Vigía, casa din apropierea capitalei, unde a trăit și a scris, dar mai ales în micul sat pescăresc Cojímar, legat atât de profund de universul acestei povestiri. Așadar, Cuba pare să-i fi păstrat nu doar amintirea, ci și ceva din felul de a privi lumea. Se comportă Cuba ca în această povestire în istorie?
În timp ce mă gândeam la el, nu scriitorul mă interesa cel mai mult, ci bătrânul său pescar. Un om care nu prinsese nimic de optzeci și patru de zile și care, în loc să se resemneze, se hotărăște să plece din nou pe mare. Ce poate fi mai simplu? Și ce poate fi, în același timp, mai tulburător?
M-am întrebat de multe ori de ce această poveste atât de scurtă are o asemenea forță. La urma urmei, întâmplarea poate fi rezumată în câteva fraze. Un bătrân pescar prinde un pește uriaș, se luptă zile întregi cu el, reușește să-l învingă, iar la întoarcere rechinii îi devorează captura. Da, rechinii …
Ajunge acasă aproape fără nimic. O poveste despre un eșec, am putea spune, dacă am judeca lucrurile după obișnuitele criterii ale succesului.
Și, totuși, aici începe marea literatură. Acolo unde faptele încetează să mai fie suficiente pentru a explica adevărul unei existențe.
Santiago nu pleacă în larg numai pentru a prinde un pește. Firește, este pescar și din asta trăiește. Dar, dincolo de nevoia firească de hrană și supraviețuire, există în gestul lui ceva ce ține de demnitate. Nu vrea să accepte că lumea a hotărât deja în locul lui. Că este prea bătrân, prea lipsit de noroc, prea obosit pentru a mai încerca. Oamenii îl privesc cu o anumită compasiune, poate și cu o superioritate involuntară, așa cum privim uneori bătrânețea, uitând că ea nu este o altă specie de existență, ci chiar viața noastră ajunsă într-un alt anotimp.
Există un moment, greu de identificat, în care oamenii încep să se retragă din propriile lor posibilități. Nu pentru că nu ar mai putea face nimic, ci pentru că ajung să creadă că nu mai este potrivit să încerce. Își reduc treptat orizontul, își negociază visurile, își transformă prudența într-o filozofie și renunțarea într-o formă de înțelepciune. Nu mă gândesc aici la limitele reale pe care le aduce vârsta. Acestea există și trebuie respectate. Mă gândesc la acea bătrânețe interioară care poate veni mult mai devreme decât cea a trupului.
Mi se pare că Santiago se împotrivește tocmai acestei îmbătrâniri a sufletului. El știe că nu mai este tânăr. Își cunoaște slăbiciunile și durerile, dar nu acceptă ca ele să reprezinte întreaga definiție a persoanei sale. Nu cere nimănui permisiunea să mai spere. Pur și simplu își pregătește barca și pleacă.
Câtă frumusețe poate exista într-un gest atât de obișnuit!
Pe măsură ce reciteam, am descoperit și ceva care îmi scăpase, probabil, la o vârstă mai tânără: tandrețea acestei lupte. Santiago nu urăște peștele. Dimpotrivă, îl admiră, îl respectă, îi recunoaște frumusețea și puterea. Îi vorbește ca unui frate, ca unei ființe de care se simte legat printr-o solidaritate misterioasă. Trebuie să-l ucidă, dar nu-l disprețuiește. Vrea să-l învingă, fără să-i nege măreția.
Mi se pare extraordinară această idee. Am fost obișnuiți să credem că, pentru a lupta, trebuie să avem un adversar pe care să-l urâm. Că victoria presupune umilirea celuilalt, iar confruntarea nu poate exista fără dușmănie. Hemingway ne propune o altă înțelegere a luptei. Poți înfrunta ceva ce admiri. Poți fi angajat într-o confruntare dureroasă fără să-ți pierzi capacitatea de a respecta. Poți încerca să învingi fără să devii prizonierul urii.
Aceasta este una dintre formele superioare ale maturității, să înțelegi că viața nu este împărțită atât de simplu între prieteni și dușmani, între cei care trebuie iubiți și cei care trebuie învinși. Uneori ne luptăm chiar cu lucrurile pe care le iubim. Cu limitele propriei naturi, cu timpul care trece, cu neputința de a păstra ceea ce ne este drag.
Apoi vine finalul, care mă tulbură de fiecare dată. Bătrânul câștigă lupta cu peștele, dar pierde aproape totul în fața rechinilor. Își vede distrusă, puțin câte puțin, victoria. Ce poate fi mai crud decât să dobândești, cu un efort supraomenesc, ceva ce nu mai poți păstra?
Și, totuși, dacă stau să mă gândesc, nu este aceasta însăși povestea vieții?
Ne petrecem anii construind. O familie, o casă, o profesie, o reputație, o comunitate, uneori o operă. Încercăm să dăm formă lumii din jurul nostru și să lăsăm ceva durabil în urma trecerii noastre. Ne atașăm de ceea ce realizăm, investim timp, energie, speranță, iubire. Și, inevitabil, descoperim că aproape nimic nu poate fi păstrat pentru totdeauna în forma în care l-am cunoscut. Timpul schimbă, erodează, ia înapoi. Uneori discret, alteori brutal.
Ar însemna asta că tot ceea ce facem este zadarnic?
Dacă aș accepta un asemenea răspuns, ar trebui să consider că viața este o lungă succesiune de pierderi, întreruptă din când în când de iluzia unor victorii. Dar nu cred asta. Și nici Hemingway, în ciuda austerității sale, nu cred că ne conduce spre o asemenea concluzie.
Poate că greșeala noastră este că măsurăm valoarea vieții numai prin ceea ce rămâne material din ea. Prin rezultate, proprietăți, recunoaștere, succes. Dar există lucruri esențiale care nu pot fi contabilizate. Curajul cu care ai trecut printr-o încercare. Fidelitatea față de o promisiune. Bucuria de a începe ceva nou. Demnitatea cu care ai suportat o nedreptate. Capacitatea de a nu deveni mai rău după ce ai suferit.
Acestea nu sunt trofee. Nu pot fi expuse într-o vitrină. Și totuși ele spun, poate, mai mult despre un om decât întreaga colecție a realizărilor sale.
Gândindu-mă la Santiago, mi-am amintit și de Relatarea unui naufragiat, de Gabriel García Márquez, o altă carte în care marea devine spațiul unei experiențe-limită. Există, firește, diferențe importante. Naufragiatul lui Márquez este aruncat în mijlocul unei situații pe care nu a ales-o. El nu caută aventura, ci încearcă să supraviețuiască. Santiago, în schimb, pleacă singur, din proprie voință, în căutarea peștelui său.
Și totuși, cele două povești mi se par înrudite prin felul în care reduc existența umană la ceea ce are ea esențial. În mijlocul mării dispar aproape toate însemnele prin care ne definim în societate. Nu mai contează ce funcție ocupi, câți bani ai, cine te admiră sau cine te disprețuiește. Rămâi tu, cu trupul tău vulnerabil, cu frica, cu speranța și cu voința de a mai trăi încă o zi.
Marea nu este impresionată de biografiile noastre.
Poate de aceea am simțit atât de puternic, în Cuba, apropierea dintre aceste două cărți. Stăteam în apă, într-un loc de o frumusețe aproape neverosimilă, bucurându-mă de liniștea vacanței, și mă gândeam că aceeași mare, atât de primitoare pentru mine, putea fi pentru altcineva locul unei lupte disperate. Apa nu se schimbă în funcție de povestea celui care intră în ea. Noi suntem cei care îi dăm înțelesuri.
La Hemingway, însă, există ceva în plus care mă fascinează: bătrânul nu luptă numai pentru supraviețuire. El luptă pentru a continua să fie viu în sensul deplin al cuvântului.
Cred că aceasta este una dintre marile ispite ale trecerii anilor: să confundăm viața cu simpla ei conservare. Să ne mulțumim să evităm pericolele, să ne protejăm confortul, să repetăm ceea ce știm deja. Să nu mai riscăm nimic, de teamă că am putea pierde ceea ce am adunat.
Nu contest valoarea prudenței. Dimpotrivă. Dar mă întreb uneori dacă nu folosim prudența drept justificare pentru a ne retrage prea devreme din viață. Ajungem să credem că, după o anumită vârstă, nu mai este firesc să avem proiecte îndrăznețe, să învățăm lucruri noi, să ne îndrăgostim de idei, să schimbăm ceva, să începem de la capăt.
De parcă viața ar avea o perioadă rezervată curajului și o alta destinată exclusiv resemnării.
Și până la urmă, Santiago este un bătrân obișnuit. Nu un erou în sensul spectaculos al cuvântului, nu un învingător predestinat și nici un om înzestrat cu puteri neobișnuite. Este un bătrân sărac, obosit, cu mâinile asprite de muncă și cu un trup care îi amintește tot mai des că timpul nu poate fi învins. Tocmai această simplitate îl face extraordinar. Hemingway nu caută măreția în excepțional, ci o descoperă în existența unui om oarecare, care refuză să creadă că viața lui s-a încheiat înainte de a se fi sfârșit cu adevărat.
Și atunci mi-am pus o întrebare care nu m-a mai părăsit: de ce să nu meargă Santiago până la capăt? Ce ar avea de câștigat dacă s-ar opri? Câțiva ani de liniște? O existență mai puțin obositoare? Siguranța că nu va mai fi învins?
Dar cu ce ar pleca, până la urmă, din această viață?
Întrebarea nu mi se pare deloc retorică.
Cu ce plecăm, de fapt, fiecare dintre noi? Cu ceea ce am adunat? Cu ceea ce am reușit să păstrăm? Cu victoriile recunoscute de ceilalți? Sau cu ceea ce am devenit în timp ce încercam să trăim?
Nu cred că omul trebuie să se consume inutil pentru a demonstra ceva lumii. Există o înțelepciune a opririi, după cum există o înțelepciune a continuării. Dar mi se pare trist să transformăm apropierea sfârșitului într-un argument împotriva vieții. Să renunțăm la posibilitățile noastre doar pentru că nu mai avem înainte aceeași întindere de timp.
Dimpotrivă, poate tocmai conștiința timpului limitat ar trebui să ne facă mai atenți la intensitatea și sensul zilelor care ne rămân.
Nu suntem obligați să cucerim ceva în fiecare zi. Nici să demonstrăm neîncetat că suntem puternici. Dar putem să rămânem curioși, să ne păstrăm capacitatea de a iubi, să învățăm, să construim, să ne bucurăm, să avem proiecte. Să nu devenim simpli spectatori ai propriei existențe.
Mă impresionează faptul că Santiago nu își cere scuze pentru vârsta lui. Nu îi solicită nimănui îngăduința de a mai fi pescar. Nu își transformă trecutul într-un refugiu din care să privească nostalgicul prezent. Pentru el, marea nu este doar locul amintirilor, ci și al posibilităților.
Cât de greu ne este uneori să păstrăm această perspectivă!
Și cât de repede începem să trăim din ceea ce am fost, în loc să continuăm să descoperim ceea ce mai putem deveni!
Poate că de aceea povestea lui Hemingway nu mi se pare tristă, deși bătrânul se întoarce aproape cu mâinile goale. Există în ea o formă de lumină care nu vine din succes, ci din fidelitatea omului față de propria lui chemare.
Santiago pierde peștele, dar nu pierde marea. Pierde rezultatul muncii sale, dar nu și capacitatea de a o lua de la capăt. Pierde ceea ce putea arăta celorlalți, dar nu și ceea ce descoperise despre sine.
Mai mult, la întoarcere îl așteaptă Manolin, băiatul care îl iubește. Și poate că tocmai aici se află o altă dimensiune a poveștii, pe care nu ar trebui să o uităm. Bătrânul nu este numai omul luptei solitare. Este și omul unei legături. Cineva îl așteaptă, îl îngrijește, îl admiră și dorește să învețe de la el. Dincolo de peștele pierdut, rămâne ceva ce nu poate fi devorat de rechini: o afecțiune, o încredere, o experiență care poate fi transmisă mai departe.
Poate că nici noi nu plecăm din viață cu ceea ce am posedat, ci lăsăm în urma noastră ceea ce am dăruit. O vorbă, o încurajare, un gest de bunătate, o formă de curaj pe care altcineva o va duce mai departe fără să știe întotdeauna de unde a primit-o.
Dintr-o perspectivă creștină, întrebarea despre ceea ce rămâne dintr-o viață capătă, desigur, un înțeles și mai adânc. Omul nu este numai suma reușitelor sale, după cum nu este nici suma eșecurilor. Valoarea lui nu se epuizează în ceea ce produce, câștigă sau pierde. Dar tocmai această convingere mă face să cred că viața trebuie trăită cu responsabilitate și cu pasiune până la capăt. Nu cu disperarea celui care vrea să învingă timpul, ci cu recunoștința celui care înțelege că fiecare zi mai poate primi un sens.
În definitiv, Santiago nu luptă cu moartea. Luptă cu tentația de a se considera deja învins de viață.
Și aceasta mi se pare una dintre cele mai subtile și mai tulburătoare lecții ale cărții.
Îmi revine în minte imaginea bătrânului întors în coliba lui, epuizat, după ce marea i-a luat aproape tot ceea ce câștigase. Cei care văd scheletul uriaș al peștelui pot bănui dimensiunea capturii, dar nu pot cunoaște cu adevărat lupta. Nu au fost acolo, în singurătatea largului, în durerea mâinilor rănite, în nopțile de veghe, în dialogul aproape fratern dintre pescar și peștele său.
Așa se întâmplă, cred, și cu viețile oamenilor. Vedem ceea ce au obținut sau ceea ce au pierdut, dar cunoaștem atât de puțin din confruntările lor interioare. Judecăm rezultatele, fără să bănuim efortul. Uneori numim eșec ceea ce, pentru cel care a trăit experiența, a fost cea mai mare izbândă morală.
În Cuba, privind întinderea mării, mi-am dat seama că povestea aceasta nu vorbește doar despre bătrânețe. Vorbește despre felul în care alegem să fim prezenți în propria noastră viață. Despre curajul de a nu reduce existența la o contabilitate a câștigurilor și pierderilor. Despre acea libertate interioară care ne permite să începem din nou, chiar și atunci când nu mai avem garanția reușitei.
Am ieșit din apă după ore întregi de asemenea gânduri. Marea rămăsese aceeași, indiferentă și frumoasă. Eu însă simțeam că recitisem o carte diferită de cea pe care o cunoscusem cu ani în urmă. Sau, poate, cartea rămăsese aceeași și eu eram cel care se schimbase.
Mă întreb dacă nu acesta este unul dintre semnele marii literaturi: să găsim în aceeași poveste, la vârste diferite, alte întrebări despre noi înșine.
Nu știu dacă Santiago este un învingător. Și nici nu mai simt nevoia să-l declar astfel. Ar însemna, poate, să-l oblig să intre tocmai în logica succesului din care povestea lui ne invită să ieșim.
Știu însă că este un om care nu și-a abandonat viața înainte de vreme.
Și cred că acest lucru este infinit mai important decât peștele pe care l-a prins.
Pentru că, într-o zi, fiecare dintre noi va lăsa în urmă tot ceea ce a adunat. Casele, lucrurile, funcțiile, micile și marile victorii. Nu vom putea lua cu noi nici peștele, nici barca și nici măcar marea.
Dar până atunci, câtă vreme mai avem puterea să iubim, să învățăm, să muncim, să sperăm și să ne bucurăm, de ce am renunța?
De ce ne-am retrage singuri din viață, înainte ca viața să-și fi spus ultimul cuvânt?
Santiago nu ne învață cum să câștigăm întotdeauna. Ne învață ceva mai greu: cum să nu încetăm să trăim doar pentru că, într-o zi, va trebui să plecăm.
Iar eu, dintre toate imaginile acelei Cube pe care am îndrăgit-o, păstrez și astăzi una care nu se află în nicio fotografie: un bătrân pescar, cu mâinile rănite, plecând încă o dată spre larg.
Nu pentru că ar fi sigur că va câștiga.
Ci pentru că marea este încă acolo. Am verificat-o eu.
Și el este încă viu, cel puțin in texte, fileme și imaginații.
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
