Istoria păstrează uneori, cu o stranie nedreptate, numele celor care au poruncit să se ucidă, uitându-i pe cei care au murit. Dar memoria Bisericii răstoarnă această ordine. Ea așază în lumină chipurile celor lipsiți de putere civilă, ale celor care nu au avut nici armate, nici tribunale, nici altă apărare decât libertatea propriei conștiințe.
Așa au rămas în amintirea creștinătății trei slujitori ai Bisericii din Persia veacului al IV-lea: episcopul Achepsima, preotul Iosif și diaconul Aitala, pomeniți la 3 noiembrie.
Trei oameni pe care lumea îi deosebea după treapta slujirii și pe care suferința avea să-i așeze într-o neobișnuită egalitate.
În vremea regelui Șapor al II-lea, când credința creștină devenise pricină de persecuție, cei trei au fost arestați și supuși unor încercări cumplite. Achepsima era un episcop înaintat în vârstă. Iosif era preot, iar Aitala, diacon. Aveau îndatoriri diferite, experiențe diferite, poate chiar feluri diferite de a privi lumea. Îi unea însă ceva mai adânc decât orice rânduială instituțională: conștiința că slujirea nu poate fi despărțită de adevărul căruia i-au închinat viața.
Au cunoscut întemnițarea, umilința și tortura. În cele din urmă, potrivit tradiției hagiografice, episcopul Achepsima a fost ucis prin decapitare, iar Iosif și Aitala au primit moarte martirică prin lapidare.
Privită din afară, iatoria lor ar putea părea încă una dintre nenumăratele tragedii ale primelor veacuri creștine. Dar există în ea un înțeles care depășește împrejurările istorice și ne privește, poate, mai mult decât am fi dispuși să recunoaștem.
În ce măsură suntem cu adevărat împreună atunci când împrejurările nu ne mai îngăduie să rămânem împreună fără sacrificii?
Comuniunea este unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale creștinismului. Îl rostim cu ușurință, îl întâlnim în rugăciuni, îl invocăm în discursuri și îl așezăm la temelia vieții bisericești. Dar cuvintele mari au uneori nefericirea de a se uza prin întrebuințare. Ajung să fie rostite atât de des, încât încetăm să le mai simțim greutatea.
Comuniunea nu este simpla vecinătate a unor oameni. Nici participarea la aceleași ceremonii, nici apartenența la aceeași instituție. Acestea pot constitui formele ei vizibile, dar nu îi garantează existența.
Putem sta unii lângă alții fără să fim cu adevărat împreună. Putem împărți aceeași masă, aceeași biserică, aceeași responsabilitate și, totuși, să rămânem despărțiți prin neîncredere, orgoliu sau indiferență.
Comuniunea începe acolo unde existența celuilalt încetează să ne fie indiferentă.
În fața persecuției, episcopul, preotul și diaconul nu mai aveau de apărat prestigiul unei trepte ierarhice. Nu mai existau onoruri, întâietăți sau avantaje. Rămăsese numai omul, cu fragilitatea trupului său și cu libertatea conștiinței sale.
Suferința dezbracă omul de aproape toate însemnele prin care obișnuiește să se prezinte lumii. Ceea ce rămâne este adesea mai adevărat decât ceea ce fusese vizibil înainte.
În această lumină, martiriul celor trei ne descoperă un adevăr esențial despre autoritatea spirituală: ea nu este privilegiul de a fi deasupra celorlalți, ci răspunderea de a nu-i părăsi.
Un episcop nu devine mare prin distanța pe care o așază între sine și ceilalți, ci prin capacitatea de a purta, odată cu propria cruce, ceva din povara celor încredințați lui. Un preot nu este definit numai prin ceea ce săvârșește la altar, ci și prin felul în care continuă să fie aproape de oameni după ce slujba s-a încheiat. Iar diaconul, a cărui slujire poartă chiar în nume înțelesul slujirii, amintește că nicio lucrare a Bisericii nu poate fi socotită neînsemnată atunci când este făcută din iubire.
Ierarhia își are rostul și frumusețea ei. Dar frumusețea aceasta se pierde atunci când treapta devine prilej de superioritate, iar autoritatea încetează să mai fie slujire.
Cei trei martiri nu desființează diferențele dintre treptele preoției. Le luminează din interior, arătând că, dincolo de ele, există aceeași chemare la fidelitate.
Mă întreb uneori dacă nu cumva cea mai mare primejdie pentru o comunitate apare nu atunci când este amenințată din afară, ci atunci când oamenii care o alcătuiesc încep să se îndepărteze sufletește unii de ceilalți.
Persecuția poate face martiri. Indiferența poate face însă comunități pustii.
Și există o pustietate mai dureroasă decât aceea a locurilor nelocuite: pustietatea relațiilor în care oamenii continuă să se întâlnească, să vorbească, să lucreze împreună, dar nu mai reușesc să se înțeleagă, să se sprijine sau să se bucure sincer unii de ceilalți.
Nu avem nevoie de vremuri de prigoană pentru a descoperi cât prețuim comuniunea. Viața de fiecare zi ne oferă încercări suficient de limpezi.
Un cuvânt de apărare rostit pentru cineva absent. O nedreptate pe care refuzăm să o trecem sub tăcere. O răbdare oferită celui care ne-a dezamăgit. Puterea de a nu transforma orice neînțelegere într-o despărțire definitivă. Generozitatea de a recunoaște valoarea celuilalt fără teama că propria noastră valoare ar putea fi astfel diminuată.
Sunt forme discrete ale curajului, lipsite de solemnitatea martiriului, dar nu și de însemnătate morală.
Adevărata noastră măsură nu se descoperă în declarațiile prin care ne afirmăm convingerile, ci în aceste împrejurări mărunte, când avem de ales între confortul propriu și binele celuilalt.
Nu putem cere oamenilor eroismul marilor martiri dacă nu deprindem mai întâi fidelitatea lucrurilor simple.
Există, în sfârșitul celor trei slujitori persani, și o tulburătoare meditație asupra puterii.
Cei care i-au condamnat aveau la dispoziție toate instrumentele constrângerii. Puteau întemnița, puteau tortura, puteau lua viața. Nu puteau însă obține ceea ce își doreau cu adevărat: supunerea liberă a conștiinței.
Aceasta este limita peste care nicio putere omenească nu poate trece fără consimțământul celui asupra căruia se exercită.
Trupul poate fi înfrânt. Libertatea lăuntrică nu poate fi confiscată printr-un ordin.
De aceea, martirii nu sunt celebrați pentru că au suferit, ca și cum durerea ar avea o valoare în sine. Sunt cinstiți pentru că, în mijlocul suferinței, nu au renunțat la ceea ce dădea sens vieții lor.
Credința nu i-a ferit de moarte, dar i-a împiedicat să-și trădeze conștiința de dragul supraviețuirii.
Au trecut aproape șaptesprezece veacuri. Lumea lor a dispărut, împărățiile s-au destrămat, iar locurile suferinței au intrat în tăcerea istoriei.
Și totuși, într-o dimineață de noiembrie, undeva într-o biserică, numele lor sunt rostite din nou.
Achepsima. Iosif. Aitala.
Un episcop, un preot și un diacon.
Nu știm dacă au avut aceleași gânduri, dacă s-au înțeles întotdeauna sau dacă au privit în același fel toate problemele vremii lor. Sfințenia nu presupune dispariția diferențelor omenești.
Știm însă că, atunci când a venit încercarea hotărâtoare, au rămas credincioși aceluiași Hristos.
Unitatea nu cere ca oamenii să fie identici, ci ca diferențele dintre ei să nu devină mai puternice decât iubirea care îi leagă.
O comunitate nu este mare prin autoritatea celor care o conduc, ci prin grija cu care aceștia îi poartă pe cei mai vulnerabili. Nu este puternică prin absența neînțelegerilor, ci prin capacitatea de a nu lăsa neînțelegerile să distrugă iubirea.
Iar credința, înainte de a fi o mărturisire pe care o rostim, trebuie să devină o prezență pe care ceilalți o pot simți în felul nostru de a fi.
Trei trepte ale slujirii. Trei vieți încheiate sub semnul persecuției. Un singur curaj.
Și o întrebare care străbate veacurile, ajungând până la fiecare dintre noi:
Dacă nu suntem în stare să rămânem aproape unii de ceilalți în zilele obișnuite, cum am putea spera că vom rămâne împreună în ceasul încercării?
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
