În iunie 1950, la Mănăstirea Lainici, un ofițer al Securității l-a bătut cu sălbăticie pe starețul Visarion Toia. L-a lovit, l-a călcat în picioare și l-a aruncat de pe cerdacul chiliei. Piciorul i-a fost zdrobit. Bătrânul monah, care își petrecuse viața în rugăciune și în slujirea oamenilor, avea să moară în urma acelor răni.
Nu săvârșise nicio crimă. Nu organizase vreo revoltă. Nu chemase oamenii la nesupunere. Își apărase mănăstirea și refuzase să transforme chiliile călugărilor în locuințe pentru oamenii aparatului represiv.
Într-o epocă în care puterea se exercita prin frică, un călugăr bătrân îndrăznise să spună nu.
Istoria lui începuse însă cu mult înainte.
Se născuse la 28 mai 1884, în comuna Secuieni din județul Bacău. A intrat în viața monahală la Mănăstirea Frăsinei, unde a deprins disciplina rugăciunii, a tăcerii și a ascultării. A primit numele Visarion și, în anul 1922, a fost hirotonit preot.
Avea un dar aparte pentru cântarea bisericească. Cei care îl ascultau la strană erau impresionați de frumusețea glasului său și de adâncimea rugăciunii. Nu cânta pentru a fi admirat. Pentru el, cântarea era o formă de întâlnire cu Dumnezeu.
În 1929 a fost numit stareț al Mănăstirii Lainici, un așezământ încercat de distrugerile Primului Război Mondial. Aici și-a petrecut peste două decenii din viață, refăcând clădiri, întărind obștea și așezând viața monahală pe temelia rugăciunii neîncetate.
Dar grija lui nu se oprea la zidurile mănăstirii.
Când au început marile lucrări de la Bumbești-Livezeni, muncitorii răniți pe șantier au găsit în starețul de la Lainici un sprijin. A organizat un loc de îngrijire pentru cei accidentați, preocupându-se de suferințele unor oameni pe care propaganda vremii îi prezenta drept eroi ai noii societăți, dar care aveau nevoie, înainte de orice, de ajutor concret.
Îi primea și pe minerii din Valea Jiului, organiza pelerinaje și păstra o legătură vie între mănăstire și oamenii din împrejurimi.
Tocmai această influență morală avea să devină incomodă.
Regimul comunist nu privea cu încredere oamenii care se bucurau de autoritate fără să o fi primit de la partid. Iar Visarion Toia avea o autoritate pe care niciun decret nu i-o putea lua: aceea a unui om respectat pentru felul în care trăia.
Când militarii Securității au început să folosească spațiile mănăstirii, starețul s-a împotrivit. Nu a făcut-o prin violență, ci prin cuvânt și prin apărarea rostului acelui loc. Dar răspunsul primit a fost brutal.
Loviturile i-au provocat răni grave. Piciorul zdrobit s-a infectat și a fost necesară amputarea. Au urmat luni de suferință, în care trupul slăbea, dar hotărârea lui duhovnicească rămânea neschimbată.
Simțindu-și sfârșitul aproape, a cerut să primească schima cea mare, ultima și cea mai aspră treaptă a vieții monahale.
La 8 noiembrie 1951, în ziua Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, Visarion Toia a trecut la cele veșnice. Avea 67 de ani.
A fost înmormântat la Lainici, lângă Sfântul Irodion, unul dintre marii săi înaintași.
Timpul a trecut. Regimul care îl persecutase s-a prăbușit la fel de brutal. Numele celor care exercitaseră teroarea au rămas în documentele unei epoci întunecate. Numele starețului a continuat să fie rostit în rugăciune.
În anul 2025, Biserica Ortodoxă Română i-a proclamat canonizarea, așezându-l în rândul sfinților mărturisitori ai veacului trecut.
Viața Sfântului Visarion ne pune în față o deosebire esențială între putere și autoritate. Ofițerul avea arme, soldați și dreptul de a porunci într-un sistem întemeiat pe frică. Starețul avea credința, blândețea și respectul oamenilor.
Primul putea zdrobi un trup. Al doilea întărea suflete.
Istoria a păstrat amintirea vagă a persecutorilor, doar prin antiteză la viața sfântului. Sfântul, însă, devine din ce în ce mai cunoscut. Spre exemplu, anterior canonizării eu nu-i știam viața. Pe a regimului o prinsesem. Azi, raportul dintre cele două puteri s-a invesat. Puterea spirituală a sfântului crește, în timp ce regimul se ascunde în uitare cu fiecare zi ce trece. Oamenii lui? Doar oale și ulcele!
La 10 noiembrie, Biserica îl cinstește pe Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, starețul care și-a apărat mănăstirea, credința și demnitatea, plătind cu viața pentru această statornicie.
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
