Alexandria era unul dintre cele mai bogate orașe ale lumii. Corăbiile intrau necontenit în port, aducând grâne, mirodenii, stofe și mărfuri din ținuturi îndepărtate. Negustorii își numărau câștigurile, funcționarii își apărau privilegiile, iar oamenii săraci își purtau nevoile pe ulițele unui oraș în care bogăția și mizeria locuiau uneori la câțiva pași una de cealaltă.
În acest oraș, la începutul secolului al VII-lea, avea să ajungă patriarh un om neobișnuit.
Îl chema Ioan și venea din Cipru, din cetatea Amatunda. Se născuse într-o familie înstărită, cunoscuse bucuria căsătoriei și avusese copii. Viața lui ar fi putut urma cursul liniștit al unui om respectat și lipsit de griji materiale. Numai că moartea îi luase, pe rând, copiii și soția.
Rămas singur, Ioan a început să privească altfel lumea și rostul averii sale. Suferința nu l-a închis în sine, nici nu l-a făcut indiferent la durerea celorlalți. Dimpotrivă, din propria pierdere a învățat să recunoască mai repede nefericirea altuia.
Când a fost chemat să ocupe scaunul patriarhal al Alexandriei, era deja cunoscut pentru milostenia sa.
Într-una dintre primele zile ale păstoririi, i-a chemat pe administratorii averilor bisericești și le-a dat o poruncă surprinzătoare: să meargă prin oraș și să-i caute pe toți stăpânii săi.
Oamenii s-au privit nedumeriți. Patriarhul era, prin demnitatea sa, unul dintre cei mai importanți oameni ai Alexandriei. Avea sub ascultare clerici, administratori și slujitori. Cine putea fi mai mare decât el?
Ioan le-a explicat că stăpânii săi erau săracii, bolnavii și nevoiașii cetății.
Aceștia trebuiau găsiți, trecuți într-un registru și ajutați în fiecare zi.
Sinaxarul păstrează un număr impresionant: șapte mii cinci sute de oameni. Atâția săraci ar fi fost identificați și trecuți sub grija patriarhiei.
Pentru Ioan, aceștia nu alcătuiau o mulțime anonimă. Fiecare avea o poveste, o suferință, o nevoie. Fiecare trebuia să mănânce a doua zi, nu doar în ziua în care bunăvoința cuiva îi întindea o bucată de pâine.
Așa a început o păstorire în care milostenia a devenit o lucrare organizată, iar averea Bisericii, un mijloc de a-i ajuta pe cei lipsiți.
Într-o zi, patriarhul mergea spre biserică, însoțit de oamenii săi. Avea de săvârșit slujba, iar cei din jur se grăbeau să ajungă la timp.
Pe drum l-a oprit o văduvă.
Femeia fusese nedreptățită de ginerele ei și venise să ceară ajutor. Nu avea pe nimeni care să-i apere dreptatea.
Însoțitorii patriarhului au încercat să o liniștească. Să aștepte până după slujbă. Patriarhul avea îndatoriri importante și nu putea întârzia pentru fiecare necaz întâlnit pe drum.
Ioan însă s-a oprit.
„Cum mă va asculta pe mine Dumnezeu, dacă eu nu o voi asculta pe dânsa?”
A rămas acolo până când a cercetat plângerea femeii și a ajutat-o să-și dobândească dreptatea.
Întâmplarea aceasta spune aproape totul despre felul în care înțelegea el credința.
Pentru patriarhul Alexandriei, drumul spre altar trecea și prin suferința văduvei întâlnite în stradă. Nu putea să ceară îndurare de la Dumnezeu în vreme ce amâna îndurarea datorată unui om.
O altă întâmplare, păstrată de tradiția Bisericii, are aproape gingășia unei povestiri.
Un cerșetor l-a întâlnit pe patriarh și i-a cerut ajutor. Ioan a poruncit să primească șase arginți.
Omul a plecat, dar, după puțină vreme, și-a schimbat hainele și a apărut din nou înaintea patriarhului, cerând încă o dată milostenie.
Slujitorul l-a recunoscut și i-a șoptit stăpânului că era același om.
Ioan s-a făcut că nu aude și i-a dăruit din nou.
Cerșetorul a încercat a treia oară. Și-a schimbat iar înfățișarea și s-a așezat în calea patriarhului.
De data aceasta, slujitorul s-a arătat de-a dreptul nemulțumit. Era limpede că omul voia să profite de bunătatea lor.
Ioan a poruncit să-i fie dăruiți și mai mulți bani.
În gândirea obișnuită, patriarhul părea naiv. Un om al unei instituții atât de mari trebuia să știe să-și păzească averea, să descopere înșelătoria, să nu încurajeze viclenia.
Ioan înțelegea însă că zgârcenia se poate ascunde foarte ușor în spatele prudenței. Și că teama de a fi înșelat ajunge uneori mai puternică decât dorința de a ajuta.
Nu era lipsit de discernământ. Dar refuza să transforme suspiciunea într-o regulă a relației cu oamenii.
Au urmat ani grei. Războaiele dintre bizantini și perși au adus refugiați, foamete și suferință. Ierusalimul a căzut în mâinile perșilor, iar mulți creștini au fost luați în robie.
Ioan a trimis corăbii încărcate cu grâu și ajutoare, a folosit averile Bisericii pentru răscumpărarea captivilor și pentru îngrijirea celor alungați din casele lor.
A întemeiat și a sprijinit așezăminte pentru bolnavi, săraci și străini. Într-o vreme în care nefericirea era adesea privită ca o povară a celui care o îndura, patriarhul a făcut din grija față de cei vulnerabili o responsabilitate a întregii comunități.
Știa că nu putea opri războaiele și nici înlătura toate nedreptățile lumii. Dar putea împiedica o parte dintre cei loviți de ele să rămână singuri.
Când împrejurările politice l-au silit să părăsească Alexandria, s-a întors spre Cipru, pământul copilăriei sale. Acolo avea să se încheie viața celui pe care oamenii îl numiseră Ioan cel Milostiv.
Din toată strălucirea scaunului patriarhal nu și-a făcut un titlu de glorie. A lăsat în urma lui altceva: amintirea unui om care nu trecea nepăsător pe lângă suferință.
Mă întorc cu gândul la acea primă poruncă dată administratorilor patriarhiei: să-i caute pe stăpânii săi.
Câtă răsturnare de sens încape în aceste cuvinte!
Într-o lume în care oamenii se străduiesc să ajungă mai sus, să aibă mai mult, să fie ascultați și respectați, un patriarh a ales să-i numească stăpâni tocmai pe cei pe care societatea îi așezase cel mai jos.
Și mă întreb cât am păstrat noi, după paisprezece veacuri, din această înțelegere a creștinismului.
Am construit biserici, am întemeiat instituții, am alcătuit rânduieli și am organizat nenumărate activități. Toate își au rostul lor. Dar lângă noi continuă să trăiască oameni care așteaptă să fie ascultați, bolnavi care au nevoie de îngrijire, bătrâni care nu mai au pe nimeni și copii pentru care pâinea de mâine este o grijă adevărată.
Sfântul Ioan cel Milostiv ne obligă să privim această lume fără să întoarcem capul.
Mai ales că milostenia lui nu se reducea la bani. El dăruia timp, atenție și respect. Se oprea în fața unui om necunoscut, îi asculta necazul și îi recunoștea demnitatea.
Patriarhul care conducea una dintre cele mai importante Biserici ale lumii găsea timp pentru o văduvă pe care ceilalți voiau să o trimită acasă.
Imaginea aceasta îmi rămâne mai puternic în minte decât toate cifrele milosteniilor sale.
Un drum spre biserică. O femeie nedreptățită. Un patriarh care se oprește din drum să ajute.
Și … Dumnezeu, care era căutat mai întâi în glasul unui om care cere ajutor.
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
