Pe Muntele Athos, noaptea are o tăcere aparte. Marea se pierde în întuneric, pădurile se odihnesc, iar în chiliile risipite printre stânci câțiva monahi continuă o lucrare pe care lumea o înțelege tot mai greu: rugăciunea.
Acolo, departe de zgomotul Constantinopolului, Grigorie Palama avea să descopere sensul unei vieți pe care și-o alesese împotriva tuturor promisiunilor tinereții.
Se născuse în 1296, într-o familie înstărită, apropiată curții imperiale. Primise o educație strălucită și avea înaintea sa perspectiva unei cariere pe care mulți ar fi invidiat-o. Cunoștea filosofia, stăpânea arta argumentației și înțelegea lumea rafinată a Bizanțului.
Dar tânărul Grigorie avea o neliniște pe care nici învățătura, nici privilegiile nu i-o puteau potoli. Îl interesa o întrebare mai veche decât toate cărțile pe care le citise: cât de aproape poate ajunge omul de Dumnezeu?
A plecat la Athos.
Acolo a învățat că tăcerea nu este absența cuvintelor, iar singurătatea nu înseamnă părăsirea lumii. Rugăciunea neîncetată, smerenia, privegherea și lupta cu propriile patimi au devenit pentru el căile unei cunoașteri care nu se dobândește numai prin inteligență.
În secolul al XIV-lea, această experiență avea să provoace una dintre cele mai importante dispute teologice ale Bizanțului.
Un călugăr învățat, Varlaam din Calabria, contesta învățătura isihaștilor despre posibilitatea împărtășirii de lumina dumnezeiască. Pentru el, pretenția că omul poate avea o asemenea experiență ridica dificultăți de neacceptat.
Grigorie Palama a intrat în dispută cu toată forța culturii sale, dar și cu autoritatea unei vieți petrecute în rugăciune.
El a explicat că Dumnezeu rămâne de nepătruns în ființa Sa, însă Se împărtășește oamenilor prin energiile Sale necreate. Lumina văzută de Apostoli pe Tabor, la Schimbarea la Față, nu era o aparținând lumii create. Era strălucirea dumnezeirii, pe care omul o poate primi prin har.
Era o afirmație de o îndrăzneală extraordinară: omul, ființă mărginită și trecătoare, poate participa cu adevărat la viața lui Dumnezeu.
Pentru această învățătură, Grigorie a cunoscut adversitatea, acuzațiile, condamnarea și închisoarea. Avea să fie însă recunoscut drept unul dintre marii teologi ai Bisericii și să ajungă arhiepiscop al Tesalonicului.
A murit la 14 noiembrie 1359.
Au trecut aproape șapte veacuri de atunci. Bizanțul a dispărut, marile controverse teologice au rămas în cărți, iar lumea noastră a devenit tot mai pricepută să lumineze străzile, casele și orașele.
Întunericul dinlăuntrul omului a rămas însă la fel de greu de risipit.
Trăim într-o civilizație fascinată de ceea ce poate măsura, demonstra și controla. Am ajuns să cunoaștem alcătuirea stelelor, să cercetăm adâncurile materiei și să transmitem într-o clipă un gând la celălalt capăt al pământului. Și totuși, omul poate rămâne străin de propria sa inimă.
Grigorie Palama ne amintește că există și o altă dimensiune a cunoașterii. Că inteligența are nevoie de smerenie, că adevărul trebuie și trăit, că rugăciunea reprezintă întâlnirea vie cu Dumnezeu.
Nu disprețuia rațiunea. O cunoștea prea bine pentru a o disprețui. Dar îi știa și hotarele.
În această privință, sfântul athonit rămâne uimitor de actual.
Ne temem de întunericul din jur și aprindem mereu alte lumini. Ne temem de tăcere și umplem fiecare clipă cu vorbe. Ne temem de singurătate și ne înconjurăm de oameni, uneori fără să ne întâlnim cu adevărat cu niciunul.
La Athos, Grigorie a ales tocmai tăcerea, singurătatea și rugăciunea. Iar din acea retragere a ieșit una dintre cele mai luminoase învățături ale creștinismului răsăritean.
Dumnezeu nu este numai Cel despre care putem vorbi. Este Cel cu care putem intra în comuniune.
Aceasta este moștenirea Sfântului Grigorie Palama.
Și tot aceasta este chemarea pe care ne-o lasă la începutul Postului Nașterii Domnului: să căutăm, dincolo de strălucirea lumii, lumina care poate schimba sufletul omului.