Sfântul Grigorie Decapolitul. Credința care nu și-a ascuns chipul Pagini de sinaxar | 20 noiembrie

În veacul al IX-lea, când împărații se amestecau în tainele credinței, iar icoanele erau smulse de pe pereții bisericilor și aruncate în foc, un călugăr străbătea drumurile Imperiului Bizantin, mărturisind că Dumnezeu nu poate fi alungat din chipurile în care oamenii Îl cinstesc.

Era Sfântul Grigorie Decapolitul.

Se născuse în Irinopolis, într-un ținut al Asiei Mici, într-o familie creștină. De tânăr simțise chemarea vieții monahale. A lăsat în urmă siguranța casei părintești și a ales liniștea mănăstirii, unde zilele se măsurau în rugăciuni, ascultare și nevoință.

Dar liniștea aceea avea să fie tulburată de una dintre cele mai dureroase rătăciri ale creștinătății.

Iconoclasmul nu însemna numai distrugerea unor imagini religioase. În adâncul său se afla o întrebare care atingea însăși taina Întrupării: dacă Dumnezeu S-a făcut om, dacă Hristos a avut chip omenesc, cum ar putea fi socotită greșită reprezentarea Lui?

Pentru Sfântul Grigorie, apărarea icoanelor era apărarea adevărului că Dumnezeu a intrat cu adevărat în istorie, că a cunoscut foamea, oboseala, lacrimile și suferința, că a privit lumea prin ochi omenești.

Când a descoperit că monahii unei mănăstiri în care se așezase îmbrățișaseră învățătura iconoclastă, Sfântul Grigorie i-a înfruntat. A fost bătut și alungat. Nu și-a schimbat însă credința pentru a-și păstra liniștea.

A petrecut apoi paisprezece ani sub îndrumarea duhovnicească a unchiului său, egumenul Simeon. Au urmat anii singurătății, ai postului și ai rugăciunii, în care s-a pregătit pentru o lucrare pe care nu o căutase din dorința de slavă.

Sfântul Grigorie a pornit prin cetățile imperiului. A ajuns la Efes, Constantinopol, Tesalonic și Roma. Pretutindeni îi întărea pe creștinii tulburați de persecuții și le vorbea despre cinstirea sfintelor icoane.

Tradiția Bisericii păstrează mărturii despre vindecările săvârșite prin rugăciunile sale. Dar, ori de câte ori vestea sfințeniei sale atrăgea mulțimile, Cuviosul căuta din nou retragerea. Nu voia ca admirația celor din jur să-i răpească smerenia.

Aici se descoperă una dintre frumusețile vieții sale: Sfântul Grigorie avea curajul să înfrunte puterea împăraților, dar se temea de propria mândrie.

Nu persecuția era primejdia cea mai mare pentru sufletul său, ci ispita de a se socoti vrednic de lauda oamenilor.

Spre sfârșitul vieții, boala i-a slăbit trupul. Sfântul care străbătuse atâtea ținuturi nu mai putea călători. La 20 noiembrie 842, în Constantinopol, și-a încheiat viața pământească.

După mai bine de șase veacuri, moaștele sale au ajuns în Țara Românească, la Mănăstirea Bistrița din Vâlcea, prin grija banului Barbu Craiovescu. Acolo sunt cinstite până astăzi, iar generații de credincioși au îngenuncheat înaintea raclei, aducându-și durerile, bolile și nădejdile.

Este impresionant cum un sfânt născut în îndepărtata Asie Mică a devenit atât de apropiat sufletului românesc. Munții Vâlcii i-au primit moaștele, iar credința oamenilor i-a păstrat vie pomenirea.

Sfântul Grigorie Decapolitul ne lasă o învățătură de o uimitoare actualitate.

Puterea poate porunci distrugerea icoanelor, poate închide biserici și poate pedepsi mărturisitorii. Poate stăpâni pentru o vreme zidurile și piețele unei cetăți. Dar nu poate hotărî ce trebuie să iubească sufletul.

Și mai este ceva.

Noi trăim într-o lume plină de imagini, dar tot mai săracă în contemplare. Privim neîncetat chipuri, fără să mai avem răbdarea de a descoperi persoana. Sfântul Grigorie a apărat icoana tocmai pentru că ea ne cheamă dincolo de suprafața lucrurilor, către comuniunea cu Dumnezeu și către respectul pentru chipul Său din fiecare ființă umană.

La 20 noiembrie, când Biserica îi cinstește pomenirea, Sfântul Grigorie Decapolitul ne amintește că adevărata credință nu se păstrează numai pe pereții bisericilor, ci trebuie să devină lumină în viața celor care se închină înaintea icoanelor.

Căci nu este de ajuns să apărăm chipul lui Hristos zugrăvit pe lemn, dacă uităm să-l respectăm în chipul aproapelui nostru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și