Există în calendarul creștin o sărbătoare a cărei frumusețe stă tocmai în discreția ei. În centrul ei se află o copilă de numai trei ani, adusă de părinții săi la Templul din Ierusalim.
Copila este Fecioara Maria. Părinții sunt Sfinții Ioachim și Ana. Iar sărbătoarea este Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, prăznuită la 21 noiembrie.
Potrivit tradiției Bisericii, Ioachim și Ana, după mulți ani în care nu avuseseră copii, au primit nașterea Mariei ca pe un dar al lui Dumnezeu. Și au înțeles că darurile cele mai mari nu sunt cele pe care le păstrăm numai pentru noi, ci acelea pe care știm să le închinăm Celui de la care le-am primit.
De aceea au dus-o pe Maria la Templu.
Pentru orice părinte, despărțirea de copil este dureroasă. Cu atât mai mult trebuie să fi fost pentru doi părinți înaintați în vârstă, care așteptaseră atâta vreme bucuria de a avea o fiică.
Și totuși, ei au înțeles un adevăr pe care noi îl uităm adeseori: copiii nu sunt proprietatea părinților. Sunt persoane încredințate iubirii lor, chemate să crească în libertate, în credință și în apropierea lui Dumnezeu.
Tradiția ne spune că Fecioara Maria a urcat treptele Templului și a fost primită de arhiereul Zaharia. Intrarea ei în Sfânta Sfintelor, locul cel mai sacru al Templului, poartă o semnificație teologică profundă.
Acolo unde, în vechime, arhiereul intra numai o dată pe an, avea să fie primită cea care Îl va purta în pântecele său pe Însuși Fiul lui Dumnezeu.
Templul din Ierusalim era locul prezenței dumnezeiești în mijlocul poporului ales. Dar Maica Domnului avea să devină ea însăși templu viu, fiindcă din ea Se va naște Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
Aceasta este marea taină a sărbătorii.
O copilă intră într-un templu construit de oameni, pregătindu-se să devină ea însăși locaș al Dumnezeului Celui viu.
În această întâlnire dintre piatră și viață, dintre zidurile sfințite și ființa omenească, se descoperă o schimbare extraordinară în înțelegerea sacrului.
Dumnezeu nu va mai fi căutat numai într-un loc anume. Prin Întruparea Fiului Său, omul însuși va fi chemat să devină locaș al Duhului Sfânt.
Sfântul Apostol Pavel avea să spună mai târziu: „Nu știți că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Corinteni 3, 16).
Maica Domnului este începutul luminos al acestei apropieri dintre Dumnezeu și om.
Dar sărbătoarea de astăzi mai vorbește despre ceva: despre puterea tăcerii.
Maria nu intră în Templu pentru a fi admirată. Nu caută să atragă atenția. Viața ei se așază sub semnul rugăciunii, al curăției și al ascultării.
Într-o lume în care oamenii încearcă să fie permanent văzuți, auziți și apreciați, Maica Domnului ne amintește că lucrurile cele mai importante se pot împlini în liniște.
Există o creștere a sufletului care nu face zgomot. Există o lumină care nu orbește. Există o sfințenie care nu are nevoie să se arate, fiindcă ea se descoperă prin iubire.
Fecioara Maria a învățat să trăiască în prezența lui Dumnezeu înainte de a primi vestea că Îl va naște pe Fiul Său. Iar atunci când Arhanghelul Gavriil îi va aduce Buna Vestire, răspunsul ei va fi unul dintre cele mai frumoase cuvinte rostite vreodată de un om: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
Această disponibilitate nu apare întâmplător. Ea este rodul unei vieți întregi de apropiere de Dumnezeu.
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este și o sărbătoare a familiei.
Ioachim și Ana ne învață că educația religioasă nu începe cu explicații complicate despre Dumnezeu, ci cu felul în care părinții Îl așază pe Dumnezeu în propria lor viață.
Copilul descoperă credința mai întâi în gesturi: în rugăciunea mamei, în bunătatea tatălui, în iertarea dintre părinți, în respectul față de ceilalți.
Biserica devine astfel continuarea firească a casei, iar casa poate deveni o mică biserică.
Nu zidurile singure îl apropie pe om de Dumnezeu, ci viața pe care omul învață să o trăiască în lumina Lui.
Sărbătoarea din 21 noiembrie cade în Postul Nașterii Domnului. Nu este o simplă întâmplare a calendarului liturgic. Biserica ne pregătește pentru Betleem amintindu-ne mai întâi de cea care Îl va aduce pe Hristos în lume.
Înainte de ieslea Nașterii, ne este arătată taina Templului. Înainte de Pruncul din Betleem, o vedem pe Copila din Ierusalim.
Iar între aceste două imagini se întinde marea lucrare a iubirii dumnezeiești.
De Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, suntem chemați să ne întrebăm nu doar cât de des intrăm noi în biserică, ci și cât din ceea ce întâlnim acolo ducem în viața noastră.
Fiindcă putem păși de nenumărate ori peste pragul unui lăcaș sfânt, fără ca inima să ni se schimbe.
Putem aprinde lumânări fără să devenim lumină pentru cineva. Putem săruta icoane fără să învățăm să respectăm chipul lui Dumnezeu din aproapele nostru. Putem asculta rugăciuni fără să deprindem iertarea.
Maica Domnului ne arată că adevărata intrare în Templu nu este numai trecerea printr-o ușă, ci deschiderea întregii ființe către Dumnezeu.
Ea a intrat în Templu la trei ani. Dar frumusețea cea mai mare a acestei sărbători este că, prin credința și smerenia ei, a lăsat Templul să intre în propria inimă.
Și astfel, cea care a fost adusă în casa lui Dumnezeu a devenit, prin harul dumnezeiesc, casa în care Fiul lui Dumnezeu a primit trup omenesc.