În munții Vâlcii, nu departe de Băile Olănești, într-un ținut de păduri adânci și stânci ascunse între copaci, se află o peșteră mică, în care, cu mai bine de trei veacuri în urmă, un bătrân și-a petrecut ultimii ani ai vieții. Nu era un bătrân oarecare, ci un om care cunoscuse lumea, avusese familie, se îndeletnicise cu negoțul și care, după o viață întreagă petrecută printre oameni, alesese să se retragă în singurătatea muntelui.
Numele lui era Antonie, iar Biserica îl pomenește în fiecare an la 23 noiembrie drept Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii.
Viața sa începe departe de munții Olteniei, în ținutul Ianinei, din Munții Pindului, unde s-a născut, potrivit tradiției biografice, în anul 1628, într-o familie de români sud-dunăreni. Era vremea în care Țara Românească își ducea existența între frământările politice ale veacului și înflorirea unei culturi creștine care avea să lase în urmă biserici, mănăstiri și cărți de o frumusețe aparte.
Tânărul Antonie a venit în Țara Românească pe la douăzeci de ani și s-a stabilit la Râmnicu Vâlcea, unde s-a ocupat de negoț. S-a căsătorit, a avut un fiu, Mihail, care avea să îmbrățișeze preoția, și a cunoscut îndeaproape grijile unei gospodării și ale unei familii.
Este un amănunt care mi se pare deosebit de frumos în biografia sa. Antonie nu a cunoscut numai liniștea mănăstirii. Înainte de a deveni pustnic, trăise în mijlocul lumii, cunoscuse îndatoririle unui tată, răspunderile unui negustor, grijile și bucuriile vieții obișnuite. Avea, așadar, în urma lui o experiență omenească bogată, atunci când a început să simtă tot mai puternic chemarea către viața călugărească.
Tradiția spune că avea în jur de șaizeci și patru de ani când a ales drumul mănăstirii. O vârstă la care mulți se gândesc la odihnă, la așezarea lucrurilor agonisite și la liniștea unei bătrâneți petrecute în apropierea familiei.
Antonie a ales o altfel de liniște.
A ajuns mai întâi în viața monahală și și-a dorit apoi să plece la Muntele Athos, vestitul ținut al rugăciunii, către care se îndreptaseră de-a lungul veacurilor atâția călugări din țările române. Episcopul Ilarion, cunoscându-i râvna și înțelegând folosul pe care îl putea aduce în ținuturile Vâlcii, l-a îndemnat să rămână.
Așa a ajuns la Schitul Iezer, în Munții Căpățânii, unde biserica și clădirile se aflau într-o stare de ruină.
Înainte de a-și căuta singurătatea, Antonie s-a apucat să repare ceea ce găsise stricat. A folosit din agoniseala sa, a muncit, a refăcut așezământul și a contribuit la readucerea lui la viață. Bătrânul negustor își folosea acum priceperea și mijloacele pentru o lucrare pe care nu o mai socotea a sa.
Dar mai sus de schit, în pădure, îl aștepta locul în care avea să-și petreacă aproape trei decenii.
A găsit o peșteră mică, săpată în stâncă, într-o poiană retrasă. Locul era aspru, departe de orice confort, înconjurat de pădure și de liniștea muntelui. Acolo și-a făcut chilie și, cu propriile mâini, a săpat în piatră un mic paraclis.
Încerc să mi-l închipui pe bătrânul Antonie, cu uneltele sale, lucrând zi după zi în stânca rece. Omul care odinioară numărase bani și făcuse negoț își petrecea acum zilele cioplind un loc pentru rugăciune. Nu avea în jur meșteri iscusiți, zidari ori bogăția marilor ctitori. Avea doar răbdarea, puterile sale și hotărârea de a duce lucrul la capăt.
Bisericuța aceea săpată în piatră există și astăzi. Este una dintre cele mai emoționante mărturii ale sihăstriei românești, tocmai prin simplitatea ei.
Viața pe care a dus-o acolo a fost de o asprime greu de imaginat pentru omul contemporan. Mânca puțin, de regulă pâine și apă, se odihnea foarte puțin și își petrecea nopțile în rugăciune. Purtarea unui brâu de fier, privegherile îndelungate și nevoințele sale au rămas consemnate în mărturiile ucenicilor.
Dar dincolo de aceste asprimi, biografia sa păstrează un amănunt care îmi este mult mai drag decât descrierea nevoințelor.
Antonie era mic de statură, puțin gârbovit la bătrânețe, cu barba albă și deasă. Avea o privire veselă, era uneori iute din fire, dar ierta repede.
Cât de omenească este această descriere!
Nu întâlnim aici un personaj încremenit în solemnitatea icoanei, ci un bătrân cu trăsături pe care le putem recunoaște. Un om care putea să se aprindă pentru o clipă, dar care nu păstra supărarea. Un pustnic cu privirea veselă, deși trăia în condiții pe care puțini dintre noi le-am putea îndura.
Și poate că tocmai de aceea oamenii îl căutau.
Vestea despre sihastrul din munții Vâlcii s-a răspândit în Oltenia și dincolo de Carpați, până în Transilvania. Călugări și credincioși urcau la peștera lui pentru a-i cere sfatul, pentru a-i vorbi despre necazurile lor și pentru a-i solicita rugăciunile.
Astfel, singurătatea pe care o căutase Antonie nu l-a despărțit cu totul de ceilalți. Oamenii au continuat să vină la el, pe potecile muntelui, aducând cu ei durerile și întrebările lumii din care se retrăsese.
A petrecut în sihăstrie douăzeci și opt de ani.
Spre sfârșitul vieții, potrivit mărturiei păstrate de ucenicul său Nicolae, a cerut ca trupul să-i fie așezat într-un mormânt pregătit chiar de el, lângă intrarea peșterii. Acolo, în apropierea bisericuței pe care o săpase cu mâinile sale, a fost înmormântat după trecerea sa la Domnul, petrecută într-o zi de 23 noiembrie, la începutul veacului al XVIII-lea.
Nu a lăsat în urmă averi, palate sau scrieri numeroase. A lăsat o bisericuță în piatră, amintirea unei vieți de rugăciune și câțiva ucenici care i-au păstrat chipul în memorie.
Unul dintre aceștia, ieromonahul Nicolae, i-a așternut viața în scris. Peste mai bine de un veac, în anul 1812, cronicarul Chiriac Râmniceanu, strănepot al Cuviosului, avea să cerceteze peștera și mărturiile despre înaintașul său, găsind acolo o tradiție pustnicească încă vie.
În 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut oficial în rândul sfinților, statornicind pomenirea sa la 23 noiembrie.
Mă gândesc uneori cât de neobișnuită a fost această viață. Antonie și-a petrecut tinerețea și maturitatea între oameni, într-o lume a schimburilor comerciale, a familiei și a obligațiilor zilnice. Abia la bătrânețe a început ceea ce avea să devină partea cea mai cunoscută a vieții sale.
Iar locul pe care și l-a ales, o peșteră ascunsă în munții Vâlcii, a ajuns să fie cunoscut de generații întregi de credincioși.
Mi-l închipui în serile târzii de toamnă, când pădurile Iezerului se întunecau devreme, când vântul cobora dintre creste și când în mica biserică săpată în stâncă ardea, probabil, lumina unei candele. Afară, pădurea își urma viața ei, cu foșnetul copacilor și răcoarea nopților de munte. Înăuntru, un bătrân își continua rugăciunea.
Astăzi, oamenii urcă până la peștera Sfântului Antonie, intră în paraclisul de piatră și privesc locul în care a trăit. Pădurile s-au schimbat, potecile au fost bătute de alte generații, iar lumea de la poalele muntelui este cu totul alta.
Peștera a rămas însă acolo, păstrând amintirea bătrânului cu barba albă, cu privirea veselă și cu firea grabnic iertătoare.
Dintre toate amănuntele vieții sale, acesta este chipul care îmi rămâne cel mai viu în minte: un om ajuns la bătrânețe, care și-a găsit locul în singurătatea muntelui și care a avut răbdarea să sape, cu propriile mâini, o biserică în piatră.
La 23 noiembrie, când Biserica îl pomenește pe Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii, într-o peșteră din Munții Căpățânii se păstrează încă urma acestei extraordinare vieți.