Sfântul Apostol Filimon. Casa în care a încăput Biserica 22 noiembrie – Sfinții Apostoli Filimon, Arhip, Onisim și Apfia

În primele veacuri ale creștinismului, când Biserica nu avea catedrale, clopotnițe și nici libertatea de a-și mărturisi pretutindeni credința, existau case în care oamenii se adunau pentru rugăciune, pentru frângerea pâinii și pentru ascultarea Evangheliei. Unele dintre aceste locuințe au devenit primele biserici ale lumii creștine, iar numele celor care le-au deschis ușile au rămas pentru totdeauna în memoria Bisericii.

Una dintre aceste case se afla în Colose, cetate a Frigiei, în Asia Mică, pe teritoriul Turciei de astăzi. Acolo trăiau Filimon și soția sa, Apfia, împreună cu fiul lor, Arhip.

Despre Sfântul Filimon știm ceva cu totul deosebit: este unul dintre puținii creștini cărora Sfântul Apostol Pavel le-a adresat o epistolă personală, păstrată până astăzi în Noul Testament.

Nu era împărat, nu conducea o provincie și nu făcea parte din marile familii care hotărau treburile Imperiului Roman. Era un creștin care își pusese casa în slujba lui Dumnezeu.

Filimon și Apfia nu au despărțit credința de viața familiei. În locuința lor se întâlneau creștinii din Colose, se citea cuvântul lui Dumnezeu și se săvârșeau rugăciunile comunității. Casa în care o familie își trăia bucuriile și grijile obișnuite devenise și locul în care se aduna Biserica.

Sfânta Apfia nu a rămas doar soția unui apostol. Tradiția Bisericii o păstrează ca pe o femeie care participa la lucrarea de propovăduire, îi primea pe cei săraci, îi îngrijea pe bolnavi și îi sprijinea pe cei lipsiți de adăpost. Fiul lor, Arhip, a urmat aceeași credință, fiind pomenit chiar de Sfântul Pavel între împreună-lucrătorii săi.

O familie întreagă și-a legat viața de Hristos.

Dar în casa lui Filimon se petrecuse și o întâmplare care avea să lase creștinătății una dintre cele mai tulburătoare pagini despre iertare și demnitatea omului.

Filimon avea un rob, pe nume Onisim, care plecase de la stăpânul său și ajunsese la Roma. Acolo l-a întâlnit pe Sfântul Apostol Pavel, aflat în captivitate, și a devenit creștin.

Pavel s-a atașat profund de Onisim, dar a hotărât să îl trimită înapoi la Filimon, însoțit de o scrisoare.

Aceasta este Epistola către Filimon.

O scrisoare scurtă, de numai un capitol, dar de o extraordinara profunzime.

Sfântul Pavel nu îi vorbește lui Filimon despre drepturile pe care societatea romană i le recunoștea asupra robului său. Îi cere ceva ce depășea cu mult rânduielile acelei lumi: să îl primească pe Onisim nu doar ca pe un rob, ci ca pe un frate iubit.

În câteva rânduri, relația dintre stăpân și sclav este așezată sub lumina unei alte înțelegeri a omului.

Cel care, potrivit legilor vremii, putea fi privit ca o proprietate era acum recunoscut ca frate în Hristos.

Nu știm toate cuvintele pe care Filimon i le-a spus lui Onisim la întoarcere. Noul Testament nu ne descrie întâlnirea lor. Dar faptul că amândoi sunt cinstiți în rândul sfinților păstrează, peste veacuri, memoria unei credințe care putea schimba până și cele mai aspre relații dintre oameni.

Onisim însuși avea să fie numărat între apostolii Bisericii.

Viețile acestor sfinți s-au desfășurat într-o vreme în care mărturisirea credinței creștine presupunea primejdii reale. Potrivit tradiției bisericești, Filimon, Apfia și Arhip au suferit moarte martirică în timpul persecuțiilor, rămânând statornici în credința pe care o primiseră de la Sfântul Apostol Pavel.

Casa lor, cândva loc de întâlnire și rugăciune, a rămas în memoria creștinătății mult după ce zidurile ei au dispărut.

La 22 noiembrie, Biserica o pomenește și pe Sfânta Muceniță Cecilia, creștină din Roma primelor veacuri, care și-a mărturisit credința până la moarte. Numele ei avea să fie legat, mai târziu, de lumea muzicii bisericești și de ocrotirea muzicienilor.

Toți acești sfinți au trăit într-o lume foarte diferită de a noastră, într-un imperiu în care credința creștină putea aduce prigoană, pierderea libertății și chiar moartea.

Și totuși, ceea ce mă impresionează cel mai mult la Sfântul Filimon nu este numai curajul martiriului, ci începutul vieții sale creștine: acea ușă deschisă pentru ceilalți.

O locuință obișnuită, o familie, câțiva oameni adunați la rugăciune și un apostol care le scrie despre iubire, iertare și fraternitate.

Din asemenea începuturi a crescut Biserica.

Au trecut aproape două milenii. Cetatea Colose a rămas în istorie, iar lumea în care a trăit Filimon a dispărut. Împărații Romei, care păreau stăpânii lumii, sunt astăzi nume în cărțile de istorie.

În schimb, numele unui creștin care și-a deschis casa pentru Dumnezeu este pomenit și astăzi la Sfânta Liturghie.

Sfântul Apostol Filimon ne-a lăsat amintirea unei case în care credința nu era numai rostită, ci trăită. O casă în care un străin putea deveni oaspete, un rob putea fi primit ca frate, iar familia însăși putea deveni parte din lucrarea Bisericii.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și