Sub castanii memoriei. Omagiu la 90 de ani pentru Nicolae Peneș

Mă desparte un timp de domnul Peneș. Poate chiar două. Primul este vârsta. Al doilea, timpul în care eu am fost prea puțin, iar dânsul a fost ceea ce destinul și munca proprie i-au dat să fie. Înțeleg că, încă din 1990, a fost un remarcabil animator cultural.

Cu toate acestea, mă apropie de domnul Nicolae Peneș mult mai multe lucruri. O simpatie reciprocă. O simpatie care m-a onorat teribil. Am intrat destul de devreme în cercul acestor oameni care, pentru un Buzău croit destul de strâmt cultural, au însemnat enorm. Domnul Peneș a lărgit granițele unui Buzău care, deși aproape de București, de ceva vreme rareori mai provoacă cultural capitala și țara.

Mă mai leagă de domnul Peneș stilul. Stilul de a fi și stilul de a scrie. Stilul de a fi, pentru că îmi place politețea dânsului. Stilul de a scrie, pentru că îmi place povestea care curge firesc din adevărul istoric și cotidian.

Ah, și era să uit. Domnul Peneș nu are doar stil literar și melancolie – are și umor și ironie. Cum credeți că ar fi putut scrie altfel despre comesantul Caragiale? Cu un rafinament buzoian și o inteligență narativă care nu iartă ridicolul, dar nici nu-l calcă în picioare. Umorul domniei sale e fin, uneori învăluit în tristețea timpului care trece, dar rămâne mereu savuros.

Acest om prolific, tenace, cu vervă de luptător, este un autor sensibil – și nu mă refer doar la poezie. E poetic în proză, în titluri, în mesaje și în texte. Pare ușor melancolic și, probabil, chiar este.

Are 90 de ani! Ce minune! Ce dar să fii viu când alții zac sub brazdă. Ce dar să fii lucid, când alții și-au pierdut cu firea.

Are 90 de ani și încă are ce spune.

Spune, dar mai ales a spus.

Nu voi face lista premiilor, deși Premiul Academiei Române acordat pentru lucrarea „Alexandru Marghiloman – un destin politic și uman” este o performanță unică. Din câte știu, doar părintele Costel Vânătoru a mai atins această onoare la Buzău – pentru o scriitură de alt fel, desigur.

Nu voi face nici lista titlurilor – are cine.

Mă gândesc doar că orașul cu castani s-ar putea, în scurt timp, să nu mai aibă castani. Iar Crângul să-și piardă farmecul unei păduri urbane, dar încă virgine, așa cum este astăzi. Despre ambele a scris cu farmec Nicolae Peneș. Nu cred că a făcut-o gândindu-se că lasă mărturii istorice, ci pur și simplu formule lirice. Poate a sperat că textul va fi citit cândva sub castani – nu în căutarea lor, prin trecut, printre file de literatură devenite istorie pură.

Nicolae Peneș s-a născut în 1934, în satul Vadu Sorești – peste deal de Blăjaniul meu drag. Absolvent al Facultății de Filologie din cadrul Universității București, a fost profesor, publicist, cercetător al istoriei locale și animator cultural. A publicat zeci de volume – poezie, proză, memorialistică, eseu și istorie – dintre care se remarcă biografiile literare și studiile dedicate unor mari figuri ale Buzăului și ale țării. Este unul dintre cei mai longevivi scriitori ai urbei și, poate, cel mai consecvent în evocarea Buzăului cultural, patriotic și poetic.

90 de ani!

Sunt onorat să las aceste rânduri la aniversarea unui om de valoare, pe care-l admir, la care țin, pe care l-am citit cu plăcere.

Sale!