Indiferent ce straie porți, fii pe bune cu Mickey Rourke!

Peste tot se vorbește despre 21 de rubini, filmul părintelui Ciprian Mega. Evident, controversa are prea puțin legătură cu miezul filmului. Inteligent, creativ și foarte rapid în actul de înțelegere a realității, părintele a știut ce face când a plecat la Moscova. Filmul era același, însă interesul a devenit total altul după periplul moscovit.

Practic, prin deplasarea la Moscova și-a repus filmul în context. Cum au reușit comentatorii să fie preocupați de film doar după ce regizorul a fost la Moscova nu ne e greu să intuim. A fost ca în Pilda Semănătorului. Unii știau de film, dar s-au făcut că nu știu, pentru că le era mai comod așa. Alții l-au văzut, dar au cedat cenzurii, pentru că filmul a fost supus unei cenzuri extrem de periculoase. Nu s-a interzis turnarea lui, ci s-a blocat vizionarea peliculei pentru a face imposibilă recuperarea investiției. Metoda de a te lăsa fără bani este specifică mafiei politice românești! Alții, din lașitate, s-au autocenzurat ….

Iar alții, deși sunt sub embargou, au găsit breșa – călătoria la Moscova!  Mie nu-mi place filmul, dar mă revoltă prezența la Moscova a regizorului., s-au justificat în fața unei redacții închise pe subiectul … rubinilor.  Evident, e un truc care îmi amintește de umorul cu care privea o astfel de situație un jurnalist. Îmi spunea: Mi s-a interzis să scriu de Ciolacu, pentru că plătește la ziar. Să-mi plătești tu angajații, dacă mai scrii de el și nu mai primim bani, mi-a zis patronul. Dar eu tot am găsit soluția. Cum aveam voie să scriu de Simion critic îl strecuram și pe Ciolacu în text. Evident, patronul vedea, dar se făcea că nu vede că nici lui nu-i plăcea acest tip de dominație.

Cam așa se petrec lucrurile și cu filmul. Ca în cazul lui Arghezi. Asocierea nu e deloc întâmplătoare. Arghezi nu e Damian Stănoiu, iar filmul are nuanțele de protest și de pamflet arghezian, ne fiind zeflemea sau marfă fără conținut. Nu e o comedie artistică în care să te dai, ci o piatră pe care să stai și să gândești dacă lumea pe care te afli mai are ceva din cea a proiectat-o Creatorul să fie.

Da, Arghezi era pus la sertar. Boala celor care conduc este să încerce să-ți închidă gura, pentru a priva pe cei care citesc de confirmarea ideilor lor. Când scrii, scrii de la cei mulți, nu de la tine. Dacă faci altfel nu interesează pe nimeni. De aceea, Arghezi era blocat. Confirma ideile mulțimii, căci acesta este de fapt actual artistic realist.

Băgat sub obroc de mai marii vremii, avea nevoie de lumină și a chemat un ziarist să-l roage să scrie despre el.

-Maestre, știi că nu avem voie să scriem de bine despre dumneavoastră.

-Scrieți de rău atunci, numai scrieți! ar fi răspuns Arghezi.

Ciprian Mega nu a chema pe nimeni să-l roage să scrie, însă a făcut o mișcare de maestru în marcheting. A fost la Moscova și de atunci scrie toată suflarea despre cei 21 de rubini, fie că știe ce scrie fie că nu.

La Moscova nu a fost oricum și oricând și nu a avut întâlniri întâmplătoare și oricine, iar părintele Ciprian a știut și aici cum să lucreze astfel încât misterul și realitatea să conlucreze.

De fapt, așa este Ciprian Mega pentru cine nu-l cunoaște. Nu e doar talentat, ci are un simț al realității de care nu te poți prinde ușor, ceea ce-l duce mereu în avantaj.

Pentru mine la un moment dat a părut ar fi putut fi … trouble man, dacă valorile mele și implicarea mea în societate nu era așezată pe mai muți piloni, stare de fapt care îmi asigură liniștea și mă provoacă. Eram profesor la Seminarul Teologic Buzău, iar Ciprian era elev. Era elev – un elev foarte bun – în clasa părintelui Milea, ceea ce însemna altceva decât a fi elev în orice altă clasă. Părintele profesor Mihail Milea crea o comunitate dintr-o clasă și le deschidea tot felul de orizonturi elevilor.

Ciprian era preocupat de scris. S-a ocupat de Revista Lacrima dar și de întâlniri precum cea cu Savatie Baștovoi sau alți literați. . Eu i-am devenit colaborator și prieten, atât lui cât și celor care lucrau revista. Mai am  acum informații doar despre Andrei Dudu, dintre cei cu care am colaborat și după anii de școală. De fapt, în general eram foarte prietenos cu elevii. Pot spune că le eram chiar prieten, iar echipa de fotbal pe care o făcusem, în care profesorii jucau contra elevilor era o dovadă. Dă-i preacurcernice, striga la mine un elev când mă apropiam cu mingea de poarta păzită de un diacon de la Arhiepiscopia de astăzi! Au fost ani frumoși, cu tineri de excepție în jur, iar Mega era unul dintre preferații chiar și ai scepticului părinte Manea Cristișor, fost director al Seminarului … înainte de turnarea filmului,

Ciprian nu era jucător de fotbal, dar juca. De ce spun că putea să-mi fie … trouble man:? Revista a fost finanțată și de Episcopia Buzăului și Vrancei, iar în demersul de lobby am lucrat și eu. Doar că…. la un timp după ce Ciprian a terminat Seminarul Teologic Buzău  a apărut o carte cu titlul Pântecele desfrânatei. Habar nu am avut de carte, însă a ajuns la Episcopul Epifanie, care, într-o scenă reală, devenise protagonist. S-a supărat inițial, iar apoi s-a amuzat copios și a fost capabil să repete istorioara, care, în definitiv nu avea nimic malign în ea.  Surprinzător pentru ierarh  a fost că Ciprian avea și informațiile bine verificate, însă nu i-a stricat buna-dispoziție decât la primul impact cu textul. Ierarhul și-ar fi dorit inițial să cumpere tot tirajul pentru ca să nu mai circule cartea. Cunoscând priceperea lui Ciprian în … marcheting, cred că era cea mai gravă reacție, așa că a rămas pe piață cartea.

În fine, am divagat suficient. Nu-s critic de film, însă povestea se ține de adevăr. Poate din prea multă indulgență față de mine însumi nu m-am recunoscut, însă identificarea unor practici, atitudini, expresii și figuri m-a întors în timp. Chiar și imaginile din sălile de curs erau cele de pe vremea noastră. Uzând de titlul altui film al regizorului Ciprian Mega Dimineața fără de sfârșit, pot spune că filmul nu îngheață în istoria recentă, ci abordează realități are par fără de sfârșit, într-o Românie în care cei ce conduc nu sunt … neliberi.

Probabil  nu va fi un film care să profețească urcarea pe tronul puterii ierarhice naționale a Laurei Codruța Kovesi – deși cele mai titrate studii sociologice făcute de agenții externe este pe primul loc în încrederea românilor, devansându-l semnificativ pe Mircea Geoană -, însă realitatea este zugrăvită fidel, ceea ce duce pelicula spre persistență în timp, ca  material de documentare istorică.

Oricum, e un film care în mod necesar trebuie văzut pe ecran mare și trebuie revăzut, pentru ca mesajul să fie bine decantat.

Filmul are un mesaj care e de luat în seamă chiar și de cei care se simt lezați. Ca din Matrioșka  răsar de dimensiuni diferite alde ….  Mickey Rourke, care nu au nimic în comun cu binele nostru colectiv. Ei conduc totul și conduc cu banii de la noi. Unul mai de-al locului, cu rădăcini comunistoide spunea: Le cântați degeaba Pe stăpânul! Stăpânul lor și, indirect, și al vostru, suntem noi! Că ne costă milioane de euro sau sau un leu, tot noi le suntem stăpâni și de noi ascultă, pentru că de noi depind. Așa că nu pe noi trebuie să ne critici …. 

Ciprian Mega vorbește despre viciile societății, însă nu doar despre alții – așa cum am făcut eu în ceea ce am scris, deranjând oameni politici -, ci face un film și despre noi și amestecul nostru cu puterea, un amestec pe care comunitățile îl știu și-l privesc cu mare dezamăgire,  însă pe care-l justificăm prin obiective edilitare care at trebuie să impresioneze istoria unei țări care nu știm dacă va mai exista sau dacă mai există. Dacă-l privești pe Mickey Rourke și pe modul lui de operare poți crede că țara aceasta mai există?

Ciparian Mega nu s-a dus în Rusia că este rusofil. Poate nici filmul nu va fi acum cel mai bine cotat. Însă, într-o zi, nu m-ar mira ca Putin să-l să ruleze poporului și să-l întrebe: Mă vreți pe mine sau pe Mickey Rourke?  

Sale!