Când privim spre școala comunistă, există mereu tentația de a o imagina mai apăsătoare decât a fost. Și, într-adevăr, era apăsătoare, dar nu prin numărul de ore de predare. Normele didactice erau atunci aproape identice cu cele de azi.
Un profesor de gimnaziu sau liceu preda 18 ore pe săptămână, exact ca până acum. Învățătorii stăteau la clasă 24 de ore, iar educatoarele, 25. Doar la disciplinele tehnice norma putea fi puțin mai mare. Așadar, la capitolul ore la catedră, profesorul comunist nu era mai împovărat decât colegul său din 2025.
Greul venea din altă parte. Pe lângă lecții, existau ședințe de partid obligatorii, serbări patriotice pentru 23 August și 1 Mai, activități pionerești și chiar munca la câmp. Nu puțini profesori din Buzău își amintesc cum, toamna, erau duși împreună cu elevii să culeagă porumb sau struguri, la IAS-urile din județ. Școala era și sală de clasă, dar și extensie a propagandei.
Astăzi, normele de predare sunt aceleași, însă profesorii au de înfruntat alt „inamicul invizibil”: hârtiile. Rapoarte peste rapoarte, fișe, proiecte, portofolii, activități extracurriculare, toate le fură timpul și energia. Dacă odinioară erau trimiși la muncă patriotică, acum sunt trimiși la muncă birocratică.
Privind retrospectiv, putem spune că profesorul rămâne același stâlp al comunității: atunci, prins între ideologie și catedră; astăzi, prins între birocrație și catedră. Doar generațiile de elevi s-au schimbat. Și speranța că școala poate fi mai liberă, mai vie și mai umană.
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
