Salcâmii de la Blăjani

Prin iarba culcată de propria ei vlagă
trece un zumzet fără început şi fără sfârşit.
Parcă pământul însuşi se roagă
cu mii de aripi nevăzute.
Salcâmii nu mai vor să fie verzi.
S-au îmbrăcat în alb
ca nişte pomi care au uitat
că iarna a trecut.
Iar iarba înaltă, până la brâu,
sub care se ascund lumi întregi de vietăţi,
se pleacă încet către pământ,
ca o smerenie obosită de prea multă viaţă.